Aşa cum am văzut deja, Dumnezeu a refăcut legământul călcat de om, pecetluindu-l cu sângele unui animal nevinovat, ce arăta spre jertfa Mântuitorului care avea sa ia pedeapsa pentru păcat asupra Sa. Omul urma să primească încă o şansă de a-şi dovedi loialitatea faţă de Creator, în cadrul unui legământ care avea acum unele prevederi suplimentare, menite a veni în întâmpinarea stării lui de acum decăzute. Chiar şi sub acest legământ, urmaşii lui Adam au ales să nu asculte, iar starea de nelegiuire a rasei umane a chemat până la urmă distrugerea acesteia prin potop. Dumnezeu a păstrat însă viaţa lui Noe şi a familiei sale, cu care a încheiat din nou un legământ, având şi de această dată câteva prevederi suplimentare. Mai apoi Dumnezeu l-a ales pe Avram şi, prin el, un popor care să păstreze cunoaşterea adevăratului Dumnezeu într-o lume aflată în întuneric spiritual. Creatorul intenţiona ca să binecuvânteze totuşi omenirea, dar de data aceasta printr-un popor credincios pe care El l-a ales ca să Îi servească.
Dacă e să ne oprim asupra legământului încheiat cu Noe, putem observa cum binecuvântarea acestui legământ e clădită pe o structură similară binecuvântării rostite la început, în Eden. În Geneza 1:28-2:3 avem următoarele elemente:
Iată cum se regăsesc aceleaşi elemente în binecuvântarea legământului încheiat cu Noe din Geneza, capitolul 9:
Noe stătea de acum în locul lui Adam ca şi cap al familiei omeneşti. Lucrul acesta este sugerat şi de ocupaţia lui de după potop: Noe a început să fie lucrător de pământ (Gen 9:20). În ebraică apare cuvântul adamah pentru a defini legătura lui cu pământul, ceea ce ne aduce aminte în mod clar de numele primului om. Mai mult, ceea ce a urmat este de natură să ne aducă aminte de căderea primei perechi: A băut vin, s-a îmbătat şi s-a dezgolit în mijlocul cortului său (v. 21). Dacă la testul la care Adam a căzut a fost rodul pomului cunoştinţei binelui şi răului, şi în cazul acesta avem de-a face cu un alt rod: rodul viţei. Şi dacă după împărtăşirea din acel fruct Adam a constatat că este gol, Noe, la fel, s-a trezit gol după ce a consumat din rodul viţei. Şi dacă greşeala lui Adam a adus după sine blestemul, şi după gafa lui Noe a urmat un blestem: blestemul asupra lui Canaan (v. 25).
Găsim acest gen de similitudini şi în cazul lui Avram. Şi în legământul avramic găsim cele două aspecte ale binecuvântării:
Și în cazul acestui legământ avem de-a face cu un semn al legământului: circumcizia (tăierea împrejur). De asemenea, testul şi căderea lui Avram, la fel ca şi în cazul celorlalţi doi patriarhi amintiţi anterior sau a lui Cain, au de-a face cu un rod. Doar că de data aceasta este vorba de rodul pântecelui. El nu a manifestat statornicie în credinţă în aşteptarea împlinirii făgăduinţei divine că va avea un fiu şi şi-a luat o concubină care astfel i-a născut un fiu. Nu în ascultare faţă de Creator a făcut aceasta ci, la fel ca Adam el a ascultat de glasul nevestei lui (Gen 3:17, compară cu Gen 16:2), lucru care a atras blestemul asupra sa.
Asemenea lui Adam, şi patriarhul din care urma să se nască poporul ales a primit o nouă şansă. El a fost încercat din nou în acelaşi punct, atunci când i s-a cerut să-l aducă pe fiul făgăduit ca jertfă. Deşi era cu mult mai sever, testul acesta din urmă a fost cu succes de bătrânul patriarh.
Binecuvântarea îndoită a fost transmisă mai apoi prin generaţiile succesive poporului ales. Istoria care a urmat reprezintă un şir lung de eşecuri din partea reprezentanţilor omenirii de a împlini condiţiile legământului. Dumnezeu însă a fost dispus mereu să refacă legământul călcat de om, fiind consecvent cu privire la scopul pe care El l-a avut cu omul încă de la început. Fiecare generaţie şi-a avut testul ei şi perioada ei de probă. Condiţiile legământului aveau totuși să fie împlinite în mod desăvârşit în Acela spre care arată întraga profeție. El a biruit acolo unde ceilalți reprezentanți ai familiei omeniești au căzut și, de aceea, este Garantul împlinirii legământului cel veșnic.