Omul trebuia să îşi dezvolte un caracter demn de scopul avut în vedere de Creator, sub binecuvântarea legământului încheiat de Dumnezeu cu el la început, în grădina Edenului. Împlinirea planurilor lui Dumnezeu cu omul nu se poate realiza însă independent de LIBERTATEA DE ALEGERE a acestuia. Binecuvântările şi făgăduinţele lui Dumnezeu sunt condiţionate de ascultare. Pentru acest motiv în Biblie avem numeroase profeţii care încă nu s-au împlinit, ori s-au împlinit doar în parte, din cauza neîmplinirii condiţiilor. (Gen. 1:27-29; Ier. 18:7-10)

Libertatea de alegere este un principiu care derivă în mod direct din principiul de bază amintit la primul punct, acela al iubirii (Luca 10:27). Aşa cum am văzut deja, Dumnezeu este dragoste (1Ioan 4:16), iar această dragoste nu se poate manifesta decât în cadrul libertăţii de alegere. Ea nu poate fi impusă prin forţă sau vreun alt fel de constrângere şi nu poate fi exercitată decât de fiinţe care au o voinţă liberă. Nici Tatăl ceresc nu acceptă un alt fel de slujire decât aceea care este făcută de bunăvoie, fiind izvorâtă din dragoste.

Binecuvântarea legământului – ce ar fi putut să fie
Legământul reprezintă cadrul rânduit de Dumnezeu pentru ca omul, făptura creată după chipul şi asemănarea Sa, să-şi dezvolte un caracter demn de a locui în curţile împărăteşti ale cerului, în compania îngerilor necăzuţi. Iată cum sună prima parte a legământului pe care Dumnezeu L-a făcut la început cu omul: Dumnezeu i-a binecuvântat, şi Dumnezeu le-a zis: „Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul, şi supuneţi-l; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ.” (Gen 1:28). Aceste cuvinte au fost rostite de Creator după crearea pământului cu tot ce cuprinde el, toate aceste lucruri create fiind declarate ca foarte bune. Nu era nici o urmă de blestem pe pământul care ieşise desăvârşit din mâinile Acelui a cărui înţelepciune nu are margini, la fel cum nu regăsim nici un fel de blestem în legământul încheiat cu creatura Sa. Aşezat în grădina Edenului şi având la dispoziţie resurse nelimitate pentru a se dezvolta, omul trebuia să onoreze pe Creatorul său, acordându-I Acestuia ascultarea cuvenită şi dovedind astfel idealul înalt care poate fi atins în felul acesta, sub binecuvântarea lui Dumnezeu.

Nu lipsea nimic din ceea ce putea să îl facă pe om fericit şi împlinit, pentru că era ceva contrar caracterului lui Dumnezeu ca El să reţină ceva ce ar fi fost spre binele omului. Prima familie omenească a fost aşezată în grădina Edenului. Ce semnificaţie are acest lucru? Ei bine, despre locul ocupat cândva de Lucifer, atunci când se afla în poziţia sa de heruvim ocrotitor, adică cel mai aproape de scaunul de domnie al Împăratului universului citim: Stăteai în Eden, grădina lui Dumnezeu, şi erai acoperit cu tot felul de pietre scumpe (Ez. 28:13). Muntele lui Dumnezeu, locuinţa heruvimului ocrotitor care fusese aşezat în mijlocul pietrelor scânteietoare (v. 14), se numea Eden. La fel şi grădina unde au fost aşezaţi părinţii familiei omeneşti. Aceasta deoarece locuinţa lor era o replică în miniatură a cerului, a locului de unde tronează Suveranul universului.

Ce trebuia să se întâmple cu familia omenească sub binecuvântarea lui Dumnezeu? Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul, şi supuneţi-l – spune binecuvântarea rostită la început. Pe măsură ce familia omenească s-ar fi înmulţit, s-ar fi extins şi grădina Edenului, până când întreg pământul ar fi devenit o replică a cerului. Aceasta presupunea desigur ca Adam să rămână credincios Creatorului şi să transmită mai departe urmaşilor săi cunoaşterea şi ascultarea de Dumnezeu. Aceasta era condiţia de bază pentru ca planul lui Dumnezeu cu omul să se împlinească şi scaunul Său de domnie să poată fi aşezat în mijlocul familiei omeneşti. Pământul ar fi devenit în felul acesta centrul guvernării întregului univers, iar oamenii ar fi fost aceia care, împreună cu îngerii necăzuţi, ar fi locuit cel mai aproape de Împăratul cerului. Ei ar fi comunicat celorlalte lumi create poruncile şi hotărârile pline de înţelepciune ale milostivului Tată ceresc.

Pedeapsă şi blestem
Spuneam că, spre deosebire de alte legăminte încheiate de Dumnezeu cu omul, în legământul de la început, din grădina Edenului nu a existat nici o umbră de blestem. Să înţelegem de aici că nu exista absolut nici o prevedere pentru cazul în care omul ar fi călcat legământul prin neascultare? Era oare exclusă o astfel de posibilitate? Nu ar fi fost ciudată o astfel de variantă în condiţiile în care omul a fost înzestrat cu o voinţă liberă, fiind suveran absolut peste alegerea sa de a asculta sau nu de Creator?

Ei bine, deşi nu exista blestem în grădina primilor noştri părinţi, exista totuşi sentinţa clară pentru neascultare: ,,Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină; dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit.“ (Gen 2:16-17). Pedeapsa pentru păcat este moartea (vezi Rom. 6:23) iar prima pereche trebuia să moară în chiar ziua în care s-ar fi produs actul de neascultare faţă de porunca expresă a lui Dumnezeu. De ce nu s-a întâmplat acest lucru, din moment ce, aşa cum ştim cu toţii, Adam şi Eva au mâncat din fructul oprit? Pentru că, aşa cum ne relatează Biblia, imediat după căderea în păcat a acestora, Dumnezeu i-a căutat pe cei doi, prezentându-le planul de mântuire, după cum reiese şi din sentinţa rostită împotriva ispititorului: Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul (Gen. 3:15). Făgăduinţa cu privire la Sămânţa femeii, despre care se vorbeşte în aceste cuvinte, arată spre Mântuitorul lumii, Acela care avea să zdrobească puterea vrăjmaşului. El a luat asupra Sa pedeapsa meritată de om pentru păcat, adevăr ilustrat prin jertfirea unui animal din care lui Adam şi Eva le-au fost făcute haine de piele (v. 21). Această primă victimă nevinovată de pe o planetă care până atunci nu cunoscuse moartea, avea menirea de a transmite cu putere familiei omeneşti lecţia cu privire la ce înseamnă plata pentru păcat. Nu au murit însă ei, a murit animalul de jertfă care arăta spre Cel care avea să ia asupra sa condamnarea morţii cuvenită omului păcătos.

În schimb, ca efect al păcatului lor, părinţii familiei omeneşti au avut parte de blestemul care a urmat. Acest blestem afectează exact aceleași aspecte care au fost subiectul binecuvântării legământului. De fapt, binecuvântarea din Geneza 1:28-29 este practic o binecuvântare îndoită:

1. PRIMA PARTE – binecuvântarea rodului pântecelui: Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul …
2. A DOUA PARTE – binecuvântarea asupra pământului: … supuneţi-l; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ.“ Şi Dumnezeu a zis: „Iată că v-am dat orice iarbă care face sămânţă şi care este pe faţa întregului pământ, şi orice pom, care are în el rod cu sămânţă: aceasta să fie hrana voastră.”

Iată acum felul cum cele două aspecte ale binecuvântării se regăsesc şi în blestemul din Geneza 3:16-19

1. PRIMA PARTE – blestemul adresat femeii are de-a face în parte cu rodul pântecelui: Voi mări foarte mult suferinţa şi însărcinarea ta; cu durere vei naşte copii (v. 16);
2.  A DOUA PARTE – blestemul adresat bărbatului are de-a face cu pământul: Fiindcă ai ascultat de glasul nevestei tale, şi ai mâncat din pomul despre care îţi poruncisem: „Să nu mănânci deloc din el,” blestemat este acum pământul din pricina ta. Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el în toate zilele vieţii tale; spini şi pălămidă să-ţi dea, şi să mănânci iarba de pe câmp. În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti, şi în ţărână te vei întoarce (v. 17-19).

Cu toate că moartea apare şi în contextul blestemului adus de păcat, această moarte nu este de aceeaşi natură cu cea care constituie pedeapsa pentru păcat. După cum am văzut, pedeapsa pentru păcat a fost luată de către Mântuitorul omenirii asupra Sa, iar omul urma să primească o a două şansă, un timp de har în care el avea posibilitatea ca prin pocăinţă şi credinţă să se întoarcă înapoi la ascultarea de Dumnezeu. Astfel, viaţa aceasta pământească constituie un timp de probă care se încheie în momentul când trupul se întoarce în ţărână iar omul îşi doarme somnul morţii. Aceasta până când va fi chemat din nou la viaţă, fie în ceata celor drepţi pentru a primi răsplata vieţii veşnice, fie în ceata celor nelegiuiţi, pentru a primi pedeapsa morţii veşnice – plata pentru păcat.

Astfel, există câteva diferenţe fundamentale între pedeapsa pentru păcat şi blestemul pentru păcat. De exemplu, de moartea care reprezintă blestemul păcatului mor toţi, atât cei drepţi cât şi cei nedrepţi. Chiar şi natura şi lumea animală care, fiind amorală, nu poate fi trasă la răspundere, este părtaşă acestui blestem al morţii. În schimb, de moartea ca pedeapsă pentru păcat vor muri doar cei nedrepţi, cei care vor fi profitat de timpul de har care le-a fost acordat pentru a-şi forma un caracter pentru cer fiind scutiţi de această moarte. Și lista cu privire la diferenţele dintre pedeapsă şi blestem poate continua, după cum observăm în tabelul de mai jos:

PEDEAPSA păcatului	BLESTEMUL păcatului
Implică vinovăţie personală	Nu implică neapărat vinovăţie personală
Implică cunoaştere şi responsabilitate personală	Ignoranţa şi necunoaşterea nu ne scuteşte de blestem
Este individuală	Este colectiv – îi afectează şi pe ceilalţi
Nu se poate transmite din tată în fiu	Se transmite generaţiilor următoare
Un individ se poate afla la un moment dat fie sub condamnarea pedepsei, fie nu, cele două stări excluzându-se reciproc	Un individ care are parte de blestemul păcatului poate în acelaşi timp să beneficieze şi de unele binecuvântări
Dacă ne pocăim de păcat suntem absolviţi de vină şi condamnare	Chiar dacă suntem iertaţi de păcatele noastre, blestemul (consecinţa) rămâne
Suntem eliberaţi de aceasta în momentul în care ne pocăim şi suntem iertaţi	Vom fi eliberaţi deplin doar la momentul restaurării tuturor lucrurilor

Caracterul condiţionat al legământului
Apariţia blestemului nu implică nicidecum ideea că Dumnezeu l-ar fi lepădat pe om, lăsându-l să suporte singur consecinţele propiei sale alegeri. Tocmai faptul că primii noştri părinţi nu au murit în ziua când au călcat porunca stă ca dovadă clară că ei nu au fost abandonaţi. Mai mult, scopul avut în vedere la început pentru ei a rămas acelaşi: ca familia omenească, acum răscumpărată prin sângele Domnului Hristos să ia locul din cer al îngerilor care s-au răzvrătit. Deşi planul iniţial cu privire la rasa omenească a eşuat, Creatorul avea pregătit un plan B prin care a venit în întâmpinarea omului căzut pentru a-l reabilita şi repune în drepturi.

Desigur că, deşi scopul final a rămas acelaşi, unele detalii ale scenariului iniţial aveau să fie schimbate. Ceea ce nu s-a împlinit în condiţiile legământului care nu prevedea nici o umbră de blestem, trebuia acum să se împlinească în condiţiile existenţei păcatului şi a blestemului. Natura omenească, afectată fiind de acest blestem, era mult mai slabă în a face faţă ispitei. De fapt, toată truda şi disciplina pe care această nouă stare de lucruri o impunea, erau mai mult decât necesare pentru formarea unui caracter demn. Pentru că toţi cei care vor fi ajuns în cer fiind biruitori asupra păcatului au de învăţat lecţii preţioase în şcoala suferinţei.

Dincolo de toate aceste prevederi suplimentare prevăzute de acum în legământul reînnoit, nici acesta nu anula libertatea de alegere cu care omul a fost înzestrat încă de la început. La fel ca şi în grădina Edenului, el avea posibilitatea să calce acest legământ, zădărnicind astfel în dreptul lui scopul Creatorului.

Caracterul condiţionat al profeţiei
Fiind înrădăcinată în binecuvântările şi blestemele din cartea legii (vezi primul principiu) – adică în legământ – profeţia biblică este şi ea condiţionată de ascultarea sau neascultarea celor vizaţi de aceasta. Cu alte cuvinte, neascultarea poate zădărnici împlinirea anumitor binecuvântări din profeţie, la fel cum întoarcerea la Dumnezeu şi ascultarea poate zădărnici împlinirea anumitor avertizări profetice. Avem în acest sens exemplul avertizării profetului Iona cu privire la cetatea Ninive, care până la urmă nu s-a mai împlinit pentru că locuitorii acelei cetăţi s-au întors şi şi-au smerit inimile înaintea lui Dumnezeu pentru păcatele lor. Iată cât de clar este enunţat în Biblie acest principiu al împlinirii condiţionate a profeţiei:

Cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel: „Nu pot Eu să fac cu voi ca olarul acesta casă a lui Israel? zice Domnul. Iată, cum este lutul în mâna olarului, aşa sunteţi voi în mâna Mea, casă a lui Israel! Deodată zic despre un neam, despre o împărăţie, că-l voi smulge, că-l voi surpa, şi că-l voi nimici. Dar dacă neamul acesta, despre care am vorbit astfel, se întoarce dela răutatea lui, atunci şi Mie Îmi pare rău de răul pe care Îmi pusesem în gând să i-l fac. Tot aşa însă, deodată zic despre un neam, sau despre o împărăţie, că-l voi zidi sau că-l voi sădi. Dar dacă neamul acesta face ce este rău înaintea Mea, şi n-ascultă glasul Meu, atunci Îmi pare rău şi de binele, pe care aveam de gând să i-l fac.” Ier. 18:5-10

← ◊ →