Prin aceasta să cunoaşteţi Duhul lui Dumnezeu. Fiecare duh, care mărturiseşte că Isus Cristos a venit în carne, este din Dumnezeu. Şi fiecare duh, care nu mărturiseşte că Isus Cristos a venit în carne, nu este din Dumnezeu şi acesta este acel [duh] al anticristului, despre care aţi auzit că are să vină; şi acum este deja în lume. (1 Ioan 4:2-3, BTF)
Prima epistolă a apostolului Ioan este una dintre cărțile Bibliei care avertizează cu privire la venirea anticristului. Fără să ofere prea multe detalii cu privire la identitatea acestuia, Ioan vorbește despre duhul anticristului. Avertizarea este dată în contextul îndemnului de a testa duhurile pentru a putea detecta pe profeții falși care au venit în lume (vezi 1 Ioan 4:1).
În timp ce venirea anticristului era un eveniment viitor la momentul când Ioan a scris avertizarea în discuție, duhul acestuia se manifesta prin acești profeți falși care aduceau cu ei o învățătură contrară mărturiei pe care Duhul Sfânt o dă cu privire la felul în care Domnul Hristos a venit în lumea noastră. Dacă Duhul lui Dumnezeu mărturisește că Isus a venit în carne, celălalt duh neagă acest adevăr.
Cuvântul din originalul grecesc folosit pentru a exprima felul în care Isus a venit în lumea noastră este „sarx”. Multe versiuni în limba română sunt ambigue, traducând acest cuvânt prin „trup”, cu nimic diferit de traducerea grecescului „soma” (de unde avem și termenul „somatic”). Acesta din urmă transmite ideea că Isus a avut un trup – o structură somatică – însă nu spune nimic despre ereditatea cu care Mântuitorul s-a născut pe acest pământ. Mult mai specific în înțelesul său, grecescul „sarx” este tradus în alte texte ale Scripturii drept „fire pământească” în astfel de versiuni, ele dovedindu-se astfel inconsecvente în felul cum redau textul original.
În realitate spiritul anticristului nu are nimic împotriva ideii că Isus a avut un trup fizic însă, contrar învățăturii inspirate de Duhul Sfânt, va încerca să ne convingă de faptul că Hristos a venit în lumea aceasta cu o ereditate diferită de aceea a fiilor lui Adam. Ori Evanghelia după Luca prezintă nu întâmplător înaintea episodului ispitirii din pustie genealogia lui Isus pe linia mamei Sale. De ce? Pentru că El a fost ispitit ca om și nu ca Dumnezeu. Și cum a fost ispitit?
… în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat. (Evr. 4:15)
Sunt tot felul de alte texte care sunt făcute să spună mai mult decât zic ele de fapt, pentru a putea contrazice acest text. Cu privire la acesta în schimb am auzit tot felul de încercări de a convinge că nu vrea de fapt să zică ceea ce zice. Însa el este atât de clar încât nici nu lasă loc de interpretare. Nu doar că Isus a fost ispitit ca și noi, ci a fost ispitit ca și noi în toate punctele. Și cum suntem noi ispitiți?
Ci fiecare este ispitit, când este atras de propria lui poftă şi ademenit. Apoi, după ce pofta a conceput, naşte păcat; iar păcatul, odată înfăptuit, naşte moarte. (Iac. 1:14-15, BTF)
Textul acesta spune că omul este ispitit atunci când este atras de propria lui poftă si ademenit. În Gal. 5:16 această poftă este numită pofta cărnii [gr. sarx]. Daca ispita ar fi păcat, atunci păcatul ar fi chiar natura noastră umană și, automat, ar fi de neacceptat ca Isus să fi avut o astfel de natură. În sistemul religios al anticristului această învățătură cu privire la natura păcatului poartă numele de „păcatul originar”. Mână în mână cu aceasta avem doctrina „concepției imaculate” sau, în termeni populari, a „neprihănitei zămisliri”. Potrivit acesteia omul se naște în lumea aceasta condamnat de Dumnezeu ca fiind păcătos din cauza naturii sale omenești pe care el o moștenește ereditar, Hristos fiind scutit de consecințele unei astfel de nașteri. Sau, spus altfel, El a luat asupra Sa o natură omenească diferită de a noastră.
Dar textul din Iacov ne învață că ispita devine păcat doar atunci când ea zămislește. Iar ceea ce zămislește ispita ni se spune în Gal. 5:19-21, după versetul 16 care menționează „pofta cărnii”. Nu regăsim nici una dintre faptele acestea în viața lui Isus. Mai mult, se poate afirma fără nicio umbră de îndoială că Isus nu a consimțit și nu a cultivat vreo clipă nici măcar la nivelul gândirii astfel de fapte ale cărnii. Însă a trage de aici concluzia că Isus a venit în lumea noastră cu o altfel de natură umană decât cea cu care noi ne naștem este o simplă speculație nebiblică. Biblia nu doar că afirmă altceva, ci chiar dă acestui „altceva” o importanță deosebită în texte precum Ioan 1:14, Rom. 8:3 sau 1Tim. 3:16. În toate cazurile avem același cuvânt grecesc „sarx” pentru a descrie întruparea lui Isus. Iar în epistola lui Ioan, așa cum am văzut, adevărul acesta are valoare de test.
Cu o astfel de avertizare ar fi bine să nu ne jucăm. Chiar dacă refuzăm să acceptăm faptul că promovăm doctrina păcatului originar, acest text ne arată clar că, dacă negăm faptul că Isus a luat natura noastră, acceptăm de fapt învățătura și duhul anticristului. Chiar cei care fac acest lucru sunt de acord cu faptul că Isus a fost ispitit la nivelul naturii lui omenești în sensul că și el a simțit foamea, setea, oboseala șamd. Însă, în deplină armonie cu Augustin – de al cărui nume este direct legată introducerea doctrinei păcatului originar în creștinism – ei vor nega că Isus ar fi putut fi ispitit sub aspectul sexualității. Având la activ o experiență defectuoasă în această privință, Augustin a ajuns la concluzia că sexualitatea este păcat în sine.
Nu doar eșecul de a trăi o viață morală l-a condus însă pe teologul catolic la astfel de concluzii. El a fost inițial un gnostic și, atunci când a trecut la creștinism, a adus cu sine bagajul învățăturilor ezoterice ale acestei filozofii. Potrivit acestora, materia a fost creată de o zeitate imperfectă numită Demiurg și, ca parte a materiei, corpul omenesc nu ar fi nimic altceva decât o închisoare în care spiritul este ținut captiv. Mântuirea în gnosticism nu este altceva decât eliberarea spiritului de trup, iar această eliberare se obține prin iluminare și practici mistice. Adevărul biblic este răsturnat, Creatorul devenind potrivit acestei filozofii zeitatea negativă. Diavolul în schimb, cel care a prezentat prin intermediul șarpelui ideea că moartea nu este ceva real ci doar trecerea într-o sferă mai înaltă, este prezentat ca fiind salvatorul spiritului uman.
Aceste învățături pătrunseseră în creștinism încă pe vremea apostolului Ioan prin intermediul profeților falși sau, cu alte cuvinte, a gnosticilor care s-au infiltrat în biserică. Ele au fost conceptualizate câteva secole mai târziu într-un sistem teologic complex, folosind și o terminologie creștină, de către Augustin. Se năștea un alt tip de creștinism, rival celui apostolic, pregătind astfel calea pentru arătarea anticristului.