Profeţiile scrise în limbaj simbolic pot fi înţelese prin studiul Bibliei ca întreg, deoarece aceasta este un tot-unitar, ca expresie a caracterului lui Dumnezeu. Astfel, cheia pentru înţelegerea simbolurilor profetice trebuie căutată pe paginile Scripturii şi nu în diferitele explicaţii omeneşti, Biblia fiind propriul ei interpret. (2Pet. 1:20-21; Luca 24:27; Is. 28:10, 13)

V-am spus aceste lucruri în pilde. Vine ceasul când nu vă voi mai vorbi în pilde, ci vă voi vorbi desluşit despre Tatăl. Ucenicii Săi I-au zis: „Iată că acum vorbeşti desluşit şi nu spui nicio pildă. Acum cunoaştem că ştii toate lucrurile şi n-ai nevoie să Te întrebe cineva; de aceea credem că ai ieşit de la Dumnezeu.” (Ioan 16:25, 29-30).

Aşa cum bine ştim, folosirea limbajului codificat nu se limitează la domeniul profeţiilor apocaliptice. Este ceva obişnuit ca, în condiţii de conflict, taberele implicate să folosească un astfel de limbaj, cu scopul ca mesajul să ajungă în adevăratul lui înţeles doar la destinatarul dorit şi să nu poată fi decodificat de către inamic.

În marele conflict de veacuri dintre Domnul Hristos, împreună cu forţele Lui loiale şi marele rebel, alături de cei care l-au urmat în rebeliune, ambele tabere folosesc un limbaj simbolic. Pe agentul lui cel mai de seamă, prin care vrăjmaşul sufletelor va lucra până la finalul istoriei, profeţia îl descrie drept unul care înţelege vorbe adânci (Dan. 8:23 – traducerea Fidela). Iar verbul grecesc σημαίνω (semaino), tradus în primul verset din Apocalipsa prin „a face cunoscut”, este îndeaproape înrudit cu substantivul σημεῖον (semeion), tradus cel mai adesea în Biblie prin cuvântul „semn”. Cu alte cuvinte, verbul care arată felul în care Apocalipsa ne-a fost transmisă (semaino) are înţelesul de a „reprezenta prin semne şi simboluri”.

Fericirea pronunţată în versetul 3 însă (Ferice de cine citeşte, şi de cei ce ascultă cuvintele acestei proorocii, şi păzesc lucrurile scrise în ea!), arată clar că Dumnezeu nu a dat copiilor Săi Apocalipsa în simboluri pentru ca ei să nu o poată înţelege. Dimpotrivă, la fel ca în cazul profeţiei lui Daniel, făgăduinţa este că niciunul din cei răi nu va înţelege, dar cei pricepuţi vor înţelege (Dan. 12:10). Vedem de aici importanţa îndemnului: Dobândeşte înţelepciune, dobândeşte pricepere (Prov. 4:5, compără cu Apoc. 13:18; 17:9).

Dobândirea înţelepciunii
Studentul Bibliei nu va ajunge însă nicidecum să pătrundă înţelesul adânc al simbolurilor profetice, atât timp cât el nu a descoperit care este sursa adevăratei înţelepciuni: El [Hristos Isus] a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare. Despre profetul Daniel şi cei trei tovarăşi ai lui din Babilon stă scris: Dumnezeu a dat acestor patru tineri ştiinţă şi pricepere pentru tot felul de scrieri, şi înţelepciune (Dan. 1:17). De aceea, când Daniel a ajuns în situaţia de a oferi împăratului Babilonului explicaţia şi interpretarea visului pe care acesta îl uitase, profetul a recunoscut că o astfel de capacitate nu îşi are originea în mintea lui: este în ceruri un Dumnezeu care descoperă tainele şi care face cunoscut … (Dan. 1:17). La fel, patriarhul Iosif, aflat într-o situaţie asemănătoare, a recunoscut înaintea faraonului Egiptului: „Nu eu! Dumnezeu este Acela care va da un răspuns prielnic lui faraon!” (Gen. 41:16). Motivul pentru care a putut să afirme acest lucru este că Atotînțeleptul Creator i-a dat înţelepciune şi trecere înaintea lui faraon, împăratul Egiptului (Fapte 7:10). Iar într-o ocazie anterioară tot de felul acesta, a rostit un principiu crucial pentru orice student al profeţiei: Tălmăcirile sunt ale lui Dumnezeu (Gen. 40:8).

Care a fost calea concretă prin care aceşti interpreţi ai imaginilor profetice au primit capacitatea aceasta de a tâlcui aceste visuri? Aici Biblia ne oferă mai multe detalii atunci când vorbeşte despre Daniel, decât atunci când vorbeşte despre Iosif. Putem observa cum îngerul prin care i-a fost transmisă acestuia descoperirea dumnezeiască (visul sau viziunea), explică profetului ceea ce i-a fost descoperit (vezi Dan. 7:16; 9:21-22). Acest lucru este valabil şi în cazul Apocalipsei: îngerul oferă explicaţia simbolurilor (vezi Apoc. 17:7, 9, 12, 15).

Este adevărat că uneori sunt amintite anumite imagini şi simboluri pe care profetul le vede în viziune (sau în vis), la care nu este oferită o explicaţie imediată. Cel puţin Biblia nu pare că o raportează în contextul ei imediat. De ce acest lucru? Pentru că explicaţia fusese deja dată fie profetului în cauză, fie altor profeţi de dinainte. Sau explicaţia urmează să fie dată, din anumite motive, mai târziu (de exemplu, capitolul 9 din Daniel este de fapt continuarea explicaţiei viziunii relatată în capitolul anterior, când profetul fuse mult prea copleşit de ceea ce i se descoperise pentru a fi în stare la momentul acela să primească şi restul acestei explicaţii). Dar, în orice caz, explicaţia există şi se găseşte tot pe paginile Sfintelor Scripturi.

Tot de aici putem înţelege că nu trebuie să fim profeţi şi nu trebuie să aşteptăm vizita unui înger care să ne explice profeţia. Noi avem deja dată deja explicaţia în Bible – care este o descoperire întru totul suficientă a voinţei lui Dumnezeu. De aceea nu trebuie să apelăm la surse extra-biblice pentru a găsi explicaţia corectă. Ceea ce este însă cu adevărat necesar este să Îl descoperim pe paginile Scripturii pe Mântuitorul, care este Sursa oricărei înţelepciuni, şi spre care arata fiecare descoperire înregistrată pe paginile Sfinte (vezi Ioan 5:39).

 

Creşterea în înţelepciune

… să asculte însă şi înţeleptul, şi îşi va mări ştiinţa, şi cel priceput, şi va căpăta iscusinţă – pentru prinderea înţelesului unei pilde sau al unui cuvânt adânc, înţelesul cuvintelor înţelepţilor şi al cuvintelor lor cu tâlc. (Prov. 1:5-6).

Existenţa conflictului dintre copiii luminii şi cei ai întunericului nu este singura explicaţie pentru folosirea în Biblie a limbajului simbolic. Dumnezeu se poartă cu noi ca şi cu nişte copii, pe care vrea să îi instruiască cu privire la realităţile cereşti. Pentru a înţelege nişte realităţi care depăşesc propria lor condiţie, copiii au adesea nevoie ca aceste adevăruri să le fie transmise nu într-un limbaj direct, ci într-unul în care sunt folosite imagini familiare acestora, care să ilustreze aceste lucruri. Aceste ilustraţii îi ajută la început doar să îşi facă o idee cu privire la lucrurile pe care mintea lor, la data aceea, nu le poate cuprinde. Dar, pe măsură ce mintea lor se dezvoltă, ei vor ajunge să cunoască tot mai profund însemnătatea adevărurilor în care el a fost instruit de mic.

Cartea lui Daniel, în mod deosebit, poate fi amintită ca fiind pusă deoparte la vremea când a fost scrisă, pentru o vreme ulterioară când ea avea să fie înţeleasă:

Tu însă, Daniele, ţine ascunse aceste cuvinte şi pecetluieşte cartea până la vremea sfârşitului. Atunci mulţi o vor citi, şi cunoştinţa va creşte. _[…_]
Du-te, Daniele! Căci cuvintele acestea vor fi ascunse şi pecetluite până la vremea sfârşitului. Mulţi vor fi curăţaţi, albiţi şi lămuriţi; cei răi vor face răul şi niciunul din cei răi nu va înţelege, dar cei pricepuţi vor înţelege (Dan. 12:4, 9-10).

Procesul de curăţire, albire şi lămurire este strâns legat cu procesul de creştere în pricepere, adică în înţelepciune. Poporul lui Dumnezeu are de parcurs un traseu şi de trecut printr-un proces până vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos (Ef. 4:13). Iar scopul atingerii acestei ţinte este să nu mai fim copii, plutind încoace şi încolo, purtaţi de orice vânt de învăţătură, prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor în mijloacele de amăgire; (v. 14).

Tradiţiile, filozofia, învăţăturile şi interpretările omeneşti, toate acestea ne împiedică să înţelegem profeţia biblică. Creşterea în înţelepciune, până vom ajunge la starea de om mare (la maturitate), presupune eliminarea acestei zguri şi întoarcerea spre cuvintele Domnului, care sunt cuvinte curate, un argint lămurit în cuptor de pământ şi curăţat de şapte ori (Ps. 12:6). Cei care vor face acest lucru, pot fi siguri că vor avea parte de persecuţie, lucru care reiese foarte clar din rugăciunea Domnului Hristos către Tatăl: Le-am dat Cuvântul Tău; şi lumea i-a urât, pentru că ei nu sunt din lume, după cum Eu nu sunt din lume (Ioan 17:14).

Tot din pricina Cuvântului lui Dumnezeu a suferit persecuţie şi a fost exilat în insula Patmos şi apostolul Ioan, care a scris Apocalipsa (vezi Apoc. 1:9). Unul dintre lucrurile remarcabile legate de această carte este faptul că Dumnezeu a dat o avertizare extrem de serioasă cu privire la felul cum tratăm cuvintele acesteia:

Mărturisesc oricui aude cuvintele prorociei din cartea aceasta că, dacă va adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu îi va adăuga urgiile scrise în cartea aceasta. Şi, dacă scoate cineva ceva din cuvintele cărţii acestei prorocii, îi va scoate Dumnezeu partea lui de la pomul vieţii şi din cetatea sfântă, scrise în cartea aceasta. (Apoc. 22:18-19)

O simetrie perfectă
Observăm că Biblia începe cu raportul creării unei lumi desăvârşite prin Cuvântul lui Dumnezeu. Și … cum se încheie ea?

Cel ce şedea pe scaunul de domnie a zis: „Iată, Eu fac toate lucrurile noi.” Şi a adăugat: „Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezut şi adevărate.” (Apoc. 21:6)

Acelaşi Dumnezeu va recrea totul aşa cum a fost la început, adică desăvârşit. La prima vedere, versetul amintit mai sus nu pare să amintească în mod direct faptul că acest act al creării din nou se face tot prin Cuvânt. Totuşi este amintită credincioşia cuvintelor Împăratului universului. Tocmai această credincioşie a fost pusă la îndoială în mintea primilor oameni şi, în felul acesta, ei au fost conduşi la călcarea poruncii lui Dumnezeu. Sentinţa care a urmat a fost oprirea accesului omului de la pomul vieţii. Omul nu a fost însă lăsat fără speranţă. Biblia se încheie cu promisiunea că accesul la pomul vieţii va fi deschis din nou pentru om. Însă cu o condiţie:

Binecuvântaţi sunt cei ce împlinesc poruncile lui, ca să aibă dreptul la pomul vieţii şi să intre pe porţi în cetate. (Apoc. 22:14, traducerea Fidela)

Observaţi simetria perfectă? Accesul la pomul vieţii a fost oprit din pricina călcării poruncii, iar primirea din nou este condiţionată de păzirea poruncilor. Însă, aşa cum am văzut deja într-unul din studiile anterioare, păzirea poruncilor este imposibilă atât timp cât noi adăugăm sau scoatem la cuvintele lui Dumnezeu: Să nu adăugaţi la cuvântul pe care vi-l poruncesc eu, nici să nu scădeţi din el, ca să păziţi poruncile DOMNULUI Dumnezeul vostru pe care vi le poruncesc (Deut. 4:2, traducerea Fidela). De aceea, avertizarea solemnă din Apocalipsa 22:18-19 nu este plasată deloc întâmplător la finalul Bibliei. Potrivit acestei avertizări, a scoate ceva din cuvintele profeţiei este sinonimă cu a scoate propria partea de la pomul vieţii. Mai încape îndoială că un astfel de om este un călcător al poruncilor? Sau cel care adaugă ceva la cuvintele textului inspirat şi care va avea parte de urgiile amintite în carte? Și încă o întrebare: mai încape îndoială că binecuvântarea din versetul 7 este sinonimă cu binecuvântarea rostită pentru cei care păzesc poruncile din versetul 14?

„Şi iată, Eu vin curând! – Ferice de cel ce păzeşte cuvintele prorociei din cartea aceasta!” (Apoc. 22:7)

În vreme ce suntem avertizaţi să nu adăugăm sau să scoatem ceva din Apocalipsa, noi trebuie să înţelegem cuvintele ei adânci, pentru a putea primi binecuvântarea de a avea parte de pomul vieţii. Multe simboluri pe care le întâlnim acolo îşi găsesc însă explicaţia în alte cărţi ale Bibliei. De asemenea, o înţelegere corectă a cărţii în care întreaga Scriptură îşi găseşte apogeul presupune înţelegerea unor teme fundamentale ale Bibliei. Astfel, a nu adăuga la cuvintele Apocalipsei nu însemnă nicidecum studierea acestei cărţi independent de restul scrierilor inspirate. Pentru că omul trăieşte cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu (Mat. 4:4). Iar cuvintele lui Dumnezeu cuprinse în cele 66 de cărţi ale Sfintei Scripturi cuprind tot ceea ce este necesar pentru mântuirea omului, adică pentru refacerea lui după chipul şi asemănarea Creatorului.

← ◊ →