Profețiile necondiționate ne ajută să înțelegem felul în care profețiile condiționate ale Vechiului Testament își vor găsi împlinirea. Aceste profeții necondiționate nu exclud principiul deja amintit, al libertății de alegere al omului și al binecuvântării sau blestemului, condiționate de ascultare sau neascultare, ci ele au de a face cu PREȘTIINȚA LUI DUMNEZEU. (Is. 46:10; Gen. 18:19; Deut. 31:29)
O virtute creștină de mare preț
De ce este răbdarea o virtute creștină atât de apreciată în Biblie? Un motiv ar fi că aceasta este o calitate esențială pentru a putea aduce rod: Sămânţa care a căzut pe pământ bun sunt aceia care, după ce au auzit Cuvântul, îl ţin într-o inimă bună şi curată şi fac rod în răbdare (Luca 8:15). Fiţi, dar, îndelung răbdători, fraţilor, până la venirea Domnului. Iată că plugarul aşteaptă roada scumpă a pământului, şi o aşteaptă cu răbdare, până primeşte ploaie timpurie şi târzie (Iac. 5:7).
Într-o altă discuție din cadrul fundamentelor profetice am amintit deja faptul că, în chiar Cuvântul lui Dumnezeu există puterea necesară pentru împlinirea acestuia. Astfel, puterea creatoare necesară pentru aducerea la existență a luminii se găsea tocmai în rostirea lui Dumnezeu: „Să fie lumină!” (Gen. 1:3). De asemenea, îngerii sfinți împlinesc cu repeziciune poruncile lui Dumnezeu în puterea care există chiar în însărcinarea divină. Omul, care asemenea îngerilor are capacitatea de a lua o decizie conștientă cu privire la voința exprimată a Creatorului, poate și el să fie un împlinitor, cu condiția credinței și a supunerii. Alegerea omului, combinată cu puterea care există în Cuvânt, fac lucrul acesta posibil.
Într-o altă parte a Scripturii în care este folosită imaginea seminței și a semănătoruilui, Domnul ne spune: cuvântul Meu, care iese din gura Mea, nu se întoarce la Mine fără rod, ci va face voia Mea şi va împlini planurile Mele (Is. 55:11). Însă, dacă inima este bună şi curată și păstrează Cuvântul acolo, de ce mai este nevoie și de răbdare pentru ca scopul lui Dumnezeu de a aduce rod să fie împlinit? Aceasta cu atât mai mult cu cât știm că El zice şi se face; porunceşte, şi ce porunceşte ia fiinţă (Ps. 33:9).
Ei bine, tocmai această imagine a seminței, care este folosită drept simbol pentru Cuvântul lui Dumnezeu, ne oferă răspunsul. În timp ce putem vedea prin credință stejarul într-o ghindă, ca să luăm un exemplu, totuși ghinda nu e stejar. În ea există toată informația genetică precum și puterea de a germina, dar este nevoie de timp și de anumite condiții care să fie împlinite pentru ca ghinda să crească într-o plantă și să se dezvolte până când ajunge la stadiul de stejar matur.
Două lucruri de neschimbat
În acest punct trebuie să mai aducem în discuție, pe lângă scopul Său, un alt lucru de neschimbat al lui Dumnezeu. Acesta are de-a face cu însăși temelia tronului Său. Dreptatea şi judecata sunt temelia scaunului Tău de domnie (Ps. 89:14, vezi și Ps. 97:2), spune psalmistul. Astfel, în timp ce este adevărat că Suveranului universului este perseverent în împlinirea scopului Său, acela ca omul să locuiască în imediata apropiere a tronului de unde domnește, El totuși nu Își va împlini acest scop cu prețul compromiterii principiilor dreptății, ci va realiza acest lucru pe bazele unei siguranțe veșnice. Omul trebuia să fie în perfectă armonie cu aceste principii care stau la temelia tronului în apropierea căruia el este destinat să locuiască. De aceea a fost nevoie ca loialitatea lui Adam să fie testată întâi. Și tot la fel a fost cu orice urmaș al lui Adam pentru care Dumnezeu a avut un plan.
Lecții din trecut
Ce putem spune în sensul acesta despre patriarhul Avram? A avut în vedere un scop pentru el Acela care l-a chemat? Cu siguranță! Chiar schimbarea numelui său în Avraam sugerează ideea că el urma să devină tatăl unei mari mulțimi. Cum avea aceasta să se realizeze din moment ce el nu avea nici măcar un singur urmaș? Răspunsul este unul general valabil: prin puterea care există în Cuvânt. La fel cum pădurea de stejari se află în mod latent într-o ghindă, și sămânța de urmași ai lui Avraam se afla în făgăduința lui Dumnezeu. Atunci când Dumnezeu a răspuns frământării sufletești a patriarhului arătându-i acestuia stelele cerului și spunându-i ca așa urma să fie sămânța lui, Avram a crezut Cuvântul acesta, iar Dumnezeu i-a socotit lucrul acesta neprihănire. Aceeași putere care a creat stelele din nimic urmă să-i înmulțească și lui sămânța, la vremea potrivită. Însă atunci când Avraam a încercat să grăbească lucrurile, el nu doar că nu a ajutat la împlinirea făgăduinței ci a complicat foarte mult situația. Soluția patriarhului nu era în armonie cu principiile veșnice ale dreptății Celui Sfânt și scopul Său nu putea să fie împlinit în felul acesta.
Pe cât de sigur este că scopul divin are să se împlinească la vremea potrivită pe calea rânduită de El, la fel de sigur este că blestemul este rodul neascultării și binecuvântarea rodul ascultării. Dumnezeu îi descoperise prietenului Său Avraam faptul că avea să treacă o perioadă de timp foarte îndelungată până când urmașii lui aveau să intre în posesia țării promise. Această profeție prevedea nu doar patru sute de ani de viață nomadă într-o țară în care Avram și sămânța lui urmau să trăiască drept străini și călători, dar și o perioadă de robie, în care urmașii patriarhului aveau să fie greu apăsați. Ori, dacă citim lista de blesteme din cărțile lui Moise, este lesne de observat că robia reprezintă unul dintre blestemele cauzate de neascultare. Și aici nu mă gândesc atât la alunecările prietenului lui Dumnezeu, ci mai degrabă la păcatele urmașilor lui, în special a strănepoților, care au pătat grav raportul familiei alese pentru un scop sfânt. Aici se poate vedea că Iehova a prevăzut cursul pe care familia patriarhului urma să îl urmeze. Iar cuvintele cu care profeția începe implică ideea că Dumnezeu, care cunoaște viitorul, a știut dinainte că așa va fi: Să ştii hotărât … (Gen. 15:13 – în ebraică este exprimat: Să ştii, să ştii …).
Cuvintele îţi pun azi înainte viaţa şi binele, moartea şi răul (Deut. 30:15), precum și îndemnul Alege viaţa (v. 19) de la finalul binecuvântărilor și blestemelor consemnate de Moise arată clar că Dumnezeu nu i-a precondiționat pe urmașii lui Avram să urmeze o cale de răzvrătire față de poruncile Sale care să atragă asupra familiei blestemul foametei, a exilului și în cele din urmă a robiei. Ei au ales aceasta, contrar dorinței Tatălui ceresc. Tot Dumnezeu a prevăzut și pocăința acestora, o condiție absolut necesară pentru ca îndurările Sale să se poată întoarce (vezi v. 1-10).
Dacă e însă să ne întoarcem la profeția cu privire la cei 400 de ani de exil făcută lui Avram, observăm că acolo nu i-a fost descoperită patriarhului atât de mult apostazia urmașilor săi drept cauză a amânării intrării în posesie a țării Canaanului, ci un alt motiv este amintit: căci nelegiuirea amoriţilor nu şi-a atins încă vârful (Gen. 15:16). În nici un caz Dumnezeu nu avea să acționeze contrar caracterului Său răbdător și plin de îndurare pentru a-Și împlini scopul cu orice preț. Locuitorii Canaanului aveau să fie cruțați atât timp cât încă mai era ceva bun în ei, și doar atunci când nelegiuirea lor avea să-și atingă vârful ei urma să fie deposedați de teritoriul unde locuiau.
Mai departe citim această istorie din cuvântarea diaconului Ștefan:
Se apropia vremea când trebuia să se împlinească făgăduinţa pe care o făcuse Dumnezeu lui Avraam. Norodul a crescut şi s-a înmulţit în Egipt, până când s-a ridicat un alt împărat, care nu cunoştea pe Iosif. Împăratul acesta a uneltit împotriva neamului nostru şi a chinuit pe părinţii noştri, până acolo ca să-şi lepede pruncii, ca să nu trăiască. Pe vremea aceasta s-a născut Moise, care era frumos înaintea lui Dumnezeu. El a fost hrănit trei luni în casa tatălui său. Şi, când a fost lepădat, l-a luat fiica lui faraon şi l-a crescut ca pe copilul ei. Moise a învăţat toată înţelepciunea egiptenilor şi era puternic în cuvinte şi în fapte. El avea patruzeci de ani, când i-a venit în inimă dorinţa să cerceteze pe fraţii săi, pe fiii lui Israel. A văzut pe unul din ei suferind nedreptate; i-a luat apărarea, a răzbunat pe cel asuprit şi a omorât pe egiptean. (Fapte 7:17-24).
Se apropia vremea când trebuia să se împlinească făgăduinţa … Din păcate Moise nu a urmat întru totul exemplul înainașului său Iosif care a așteptat cu răbdare ca Dumnezeu să își împlinească cuvântul față de el. Moise, știind că se apropia vremea, a luat el inițiativa și, la fel ca în cazul lui Avram când a făcut și el aceeași greșală, lucrurile au ieșit rău. Moise a trebuit să învețe timp de 40 de ani lecții ale blândeții și răbdării, pentru ca astfel Dumnezeu să-l poată folosi. Însă după acești 40 de ani, timp în care, precum fusese prezis, poporul ales era asuprit greu, Iehova S-a arătat lui Moise. Iată ce ne spune raportul biblic: Dumnezeu a auzit gemetele lor şi Şi-a adus aminte de legământul Său făcut cu Avraam, Isaac şi Iacov (Exod 2:24).
Împlinirea vremii
Uitase Dumnezeu până atunci? Sau, mai degrabă, versetul vrea să ne spună pur și simplu că sosise timpul ca Sfântul lui Israel să acționeze pentru a-Și aduce la împlinire ceea ce a prezis? Puterea care zice şi se face; porunceşte, şi ce porunceşte ia fiinţă este aceeași în cuvântul profetic ca și în oricare alt cuvânt care iese din gura Creatorului. Doar că această putere se află în stare latentă până la ceasul împlinirii. Dumnezeu își va împlini cu siguranță scopul, dar fără a-Și compromite principiile veșnice ale dreptății. Împlinirea făgăduințelor legământului e legată strict de împlinirea condițiilor.
Și atunci, cum să ne raportăm la diferitele cuvinte cu caracter profetic din legământul lui Dumnezeu cu poporul Său? Oare „își va aduce aminte” Dumnezeu de ele sau vor fi și profeții care nu mai au nici o relevanță pentru noi, pentru că ele vor rămâne uitate cu totul undeva pe paginile prăfuite ale Scripturii? Sau riscul de a uita e mai degrabă la noi, atunci când nu luăm seama la asigurarea că voia și planurile Creatorului se vor împlini cu siguranță (vezi Is. 55:11).
Chiar dacă există multe profeții în Vechiul Testament care nu s-au împlinit la literă, totuși ele rămân Cuvântul lui Dumnezeu care nu se va întoarce fără rod, ci va face voia Sa. Nici cu privire la felul în care acestea se vor împlini nu trebuie să rămânem în incertitudine. Pentru că există Cineva care cunoaște sfârșitul de la inceput și cunoaște inclusiv ce rol urmeză să joace fiecare individ, organizație sau națiune în împlinirea profeției. Iar acele lucruri care sunt esențiale ne sunt descoperite în profețiile necondiționate ale Scripurii. Poate fi amintită aici cea de-a doua jumătate a cărții profetului Daniel plus cartea Apocalipsei, profeții care au prin excelență un caracter necondiționat. Deși nici acestea nu sunt străine de condițiile legământului Celui Atotputernic cu poporul Său, cu privre la acestea avem certitudinea împlinirii lor exacte. Mai mult, ele ne ajută să înțelegem felul cum profețiile condiționate se vor împlini, aceasta cu atât mai mult cu cât limbajul și termenii folosiți de către acelea necondiționate se regăsesc acolo, ambele avându-și originea în termenii legământului – binecuvântările și blestemele scrise acolo.
Scurt exemplu
Apoi am auzit din cer un alt glas, care zicea: „Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei! Pentru că păcatele ei s-au îngrămădit şi au ajuns până în cer; şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de nelegiuirile ei.”(Apoc. 18:4-5).
La fel cum Dumnezeu Şi-a adus aminte de legământul Său atunci când nelegiuirea amoriților a ajuns la vârf, atunci când păcatele Babilonului ajung până la cer, judecățile divine vor veni asupra acestuia fără întârziere. Pentru că citim această avertizare în cartea Apocalipsei putem avea certitudinea că ea se va împlini. De aceea, atunci când va fi împlinită condiția (adică atunci când păcatele Babilonului ajung până la cer), pustiirea acestuia adusă de judecățile cerului este una iminentă, iar poporul lui Dumnezeu trebuie să iasă de acolo pentru a fi cruțat de urgia care va veni. Și, fiind parte a unei profeții necondiționate, știm că această condiție se va împlini. Dumnezeu a prevăzut acest lucru, de aceea omul care ia seama la avertizare nu este chemat să cheme Babilonul la pocăință, odată ce păcatele acestuia ajung până la cer. El știe că nu este cale de întoarcere, sistemul babilonian nu se va reforma niciodată, iar judecățile vor veni fără întârziere asupra acestuia. Partea lui acum este pur și simplu să iasă de acolo.
Desigur că înțelegerea acestui principiu nu este suficientă pentru a lua seama la avertizare. Copilul lui Dumnezeu trebuie să înțeleagă ce este de fapt Babilonul pentru a ști cum poate să iasă de acolo. Ei bine, acest termen poate fi întâlnit în istoria sacră și în profețiile Vechiului Testament. Acolo regăsim tipologia pentru ceea ce ne este prezentat în Apocalipsa. Chemarea de a ieși din Babilon a răsunat pe vremea Israelului din vechime. Profeții acelor vremuri au consemnat cu credincioșie slava care ar fi venit asupra poporului chemat să iasă atunci din Babilon, dacă aceștia s-ar fi întors cu toată inima și ar fi împlinit condițiile legământului. Iar dacă ele nu s-au împlinit la literă pe vremea aceea nu înseamnă că aceste profeții condiționate sunt irelevante. Ele își așteaptă încă vremea împlinirii, vreme descoperită în profețiile necondiționate din Daniel și Apocalipsa. Mai mult, acolo găsim multe detalii și explicații foarte valoroase pentru studiul profețiilor necondiționate.
