După ce vrăjmaşii Domnului Hristos au hotărât să îl omoare pe profetul din Galileea, Mântuitorul şi-a transmis învăţăturile într-un limbaj simbolic, folosind parabole. În mod similar, adevărurile conţinute în profeţiile necondiţionate sunt într-un sens special obiectul urii vrăjmaşilor lui Dumnezeu, ele dând în vileag identitatea, scopul şi planurile agenţiilor satanice. Din acest motiv profeţiile de acest fel au fost transmise şi ele în limbaj simbolic. (Mat. 12:14; 13:34; Mar. 4:34)

Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Hristos; fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede (Rom. 1:16).

Înainte de a da această definiţie a Evangheliei, apostolul Pavel spune că ea priveşte pe Fiul Său (Rom. 1:3), adică pe Fiul lui Dumnezeu, Isus Hristos. Atunci când Acesta a fost adus înaintea reprezentantului puterii romane din Palestina, fiind acuzat pe nedrept că S-ar fi proclamat pe Sine drept împărat al iudeilor, guvernatorul roman Pilat nu reuşea să vadă în umilul Galilean vreo ameninţare la adresa autorităţii acelei puteri pe care el o reprezenta. Isus nu avea vreo armată vizibilă, şi nici forţa financiară necesară pentru a recruta mercenari care să lupte pentru El nu era aparentă în persoana Sa. Spre deosebire de Pilat însă, cei care L-au dat pe Isus ca să fie judecat, vedeau o mare ameninţare în Învăţătorul cel sărac şi neinstruit pe canalele general-recunoscute în ale religiei. Oamenii de rând au remarcat la profetul din Nazaret o putere pe care nu o regăsiseră în învăţăturile liderilor religioşi ai vremii (vezi Mat 7:29). Iar acum autoritatea religioasă a acestora părea să se clatine în mod serios înaintea poporului.

Evanghelistul Luca, inspirat de Duhul Sfânt, comentează un alt episod din viaţa pământească a Mântuitorului în felul acesta:

Şi s-a întâmplat într-una din zile, pe când îi învăţa el, că erau farisei şi învăţători ai legii, şezând acolo, care veneau din fiecare sat al Galileii şi Iudeii şi din Ierusalim; şi puterea Domnului era prezentă pentru a-i vindeca. (Luca 5:17, traducerea Fidela).

Acolo unde se afla Isus era puterea lui Dumnezeu, prezentă nu pentru a nimici, ci pentru a face bine. Însă nu o astfel de putere aşteptau liderii religioşi! Ei, şi o mare parte a iudeilor, nu îşi vedeau nevoia de vindecare şi mântuire. De aceia ei ar fi dorit mai degrabă să vadă manifestându-se puterea sabiei, care ar fi urmat să-i îngenuncheze pe romani şi să satisfacă ambiţiile lor naţionale. Iar puterea vindecătoare a Mântuitorului a ajuns să fie percepută de minţile întunecate de păcat drept o ameninţare serioasă.

Există un conflict între Evanghelie şi Lege?
Puterea lui Dumnezeu nu se descoperă pentru a flata pe cineva, sau pentru a-i satisface propriile ambiţii personale. În schimb, Domnul Hristos şi-a descoperit puterea faţă de orice suflet nenorocit, care a venit în umilinţă înaintea Sa pentru a primi ajutor. El şi-a anunţat misiunea de vindecare şi restaurare în orăşelul în care crescuse, citind în din Isaia, capitolul 61. Deşi cuvintele Sale pline de har (Luca 4:22) păreau să aducă convingere în inimile celor din auditoriu, atunci când Mântuitorul a arătat clar că felul în care Dumnezeu lucrează nu este unul exclusivist şi părtinitor, ci El poate să lucreze chiar mai eficient printre oamenii mai puţin privilegiaţi din punct de vedere religios, pe care iudeii îi dispreţuiau, furia lor a fost una de neoprit (vezi v. 4:22).

Primele cuvintele din Isaia 61, pe care Isus le-a citit drept declaraţie a Sa de misiune, au fost: Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia (Luca 4:18). Aici nu ni se spune că Domnul a fost trimis să vestească Legea, ci că El a fost trimis să vestească Evanghelia. Să fie acesta motivul pentru care, de atât de multe ori, El a intrat în conflict cu învăţătorii legii din Israel? Există un conflict între Lege şi Evanghelie? Nicidecum! Pentru că Însuşi Domnul a spus clar că nu a venit să strice Legea, ci să o împlinească (vezi Mat. 5:17). Despre El a fost prezis că va preamări legea şi o va face demnă de cinste (Is. 42:21, traducerea Fidela). Iar angajamentul Său, făcut chiar înainte de întrupare, a fost: „Iată-mă că vin! – în sulul cărţii este scris despre mine – vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Şi Legea Ta este în fundul inimii mele” (Ps. 40:7-8).

Dacă în persoana Mântuitorului nu a existat niciun conflict între Lege şi Evanghelie, în mintea fariseilor şi a învăţătorilor legii conflictul, cu siguranţă, era acolo. Nu întâmplător, atunci când fariseii i-au acuzat pe ucenicii Săi de călcarea Sabatului pentru că smulseseră spice ca să mănânce, Isus le-a pus acestora în vedere textul din cartea profetului Osea: Milă voiesc, iar nu jertfe (Mat. 12:7). El căuta să-i facă pe aceştia să înţeleagă că manifestarea milei este în armonie perfectă cu păzirea poruncii privitoare la sfinţirea zilei de odihnă.

Isus a manifestat milă pretutindeni pe unde a mers (vezi Mar. 1:41). Nu puţini au fost aceia care au beneficiat de această manifestare a harului lui Dumnezeu, chiar dacă aceasta a generat situaţii tensionate, iar acei aşa-zişi învăţători ai legii au căutat să Îl găsească vinovat pe Trimisul cerului, folosindu-se de situaţii când puterea Sa vindecătoare a fost la lucru, pentru a putea să-L acuze. Toate acestea nu au putut să împiedice manifestarea milei Mântuitorului, nici măcar dacă aceasta se întâmpla în zi de Sabat.

Semnificaţia Sabatului
Când cerul şi pământul au ieşit din mâinile Creatorului, totul era desăvârşit: Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune (Gen. 1:31). Nu Sabatul a făcut lucrurile desăvârşite, ci Dumnezeu S-a odihnit în ziua a şaptea, după ce a văzut că toate erau foarte bune, iar Sabatul a rămas ca o pecete a lucrării fără cusur a Creatorului. Fără cusur a fost la început şi omul, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Adică neprihănit, pentru că Dumnezeu este neprihănit sau drept – dacă e să folosim un cuvânt sinonim (vezi Ezra 9:15; Ps. 7:9, 11; Dan. 9:14; Rom. 3:4).

Aşadar, încercarea omului de a păzi în mod scrupulos porunca a patra nu are nicio virtute de a-l face pe acesta neprihănit. Sabatul a fost instituit drept memorial al lucrării desăvârşite a Creatorului. Iar lucrările nedesăvârşite izvorâte dintr-o inimă omenească întinată nu pot fi în armonie cu caracterul sfânt al acestei zile, nici nu pot să onoreze pe Acela spre care ea arată.

Atunci, cum altfel ar putea omul să onoreze Sabatul decât devenind el însuşi neprihănit. Aşa a fost creat omul la început, şi doar aşa putea el să împlinească scopul Creatorului Său. Iar scopul avut în vedere pentru om la creaţiune este dus mai departe prin Evanghelie – care este puterea lui Dumnezeu. Aceasta este puterea care cheamă lucrurile care nu sunt, ca şi cum ar fi (Rom. 4:17), adică aceeaşi cu cea manifestată în actul creaţiei. În această putere s-a încrezut patriarhul Avram, şi această credinţă i-a fost socotită lui drept neprihănire (v. 22). Aceasta deoarece Cuvântul lui Dumnezeu are în sine capacitatea de a produce din nimic ceea ce el pronunţă, fără absolut niciun ajutor din afară.

Autoritatea Cuvântului
Acest adevăr pare să fi fost înţeles mult mai bine de către un păgân decât de contemporanii lui evrei. Sutaşul roman, atunci când a cerut ajutorul Mântuitorului pentru vindecarea slujitorului său, s-a încrezut deplin în puterea lui Hristos atunci când I-a spus Acestuia: zi numai un cuvânt, şi robul meu va fi tămăduit (Mat. 8:8). Din proprie experienţă ştia ce înseamnă să fii sub autoritatea cuiva şi ce înseamnă să ai oameni sub autoritate. Ştia că cei aflaţi sub autoritatea lui vor împlini întocmai cuvintele pe care el le adresează acestora.

Dar pe cine, sau ce avea Domnul Hristos sub autoritate, încât sutaşul aştepta ca El să poată rezolva problema robului? Folosind doar puţină logică, am putea spune că boala era aceea care se afla sub autoritatea Mântuitorului. Într-adevăr, dacă sutaşul ar fi spus bolii Du-te! (v. 9) nu s-ar fi întâmplat nimic, pentru că boala nu îi era nicidecum supusă acestuia. Însă el aştepta pe bună dreptate ca aceleaşi cuvinte rostite de Isus vor avea efectul dorit. Dar, conform Scripturii, autoritatea Domnului Hristos nu este nicidecum limitată la boală. El este acela care ţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui (Evr. 1:3).

Aceeaşi putere care a creat toate lucrurile le şi susţine pe acestea. Atât timp cât ele rămân supuse Cuvântului lui Dumnezeu, ele sunt în armonie cu legile Creatorului. Exactitatea cu care se mişcă stelele în vastul lor circuit prin spaţiu, natura cu procesele ei complexe care nu dau niciodată greş, toate vorbesc despre înţelepciunea şi purtarea de grijă a Aceluia sub a cărui autoritate se află ele. La fel, atât timp cât omul este supus Cuvântului Creatorului, el va fi în armonie cu Legea cea sfântă a cerului. Nu vreun efort personal de a atinge acest standard divin va realiza acest lucru, ci puterea Cuvântului care susţine toate lucrurile. Tocmai de aceea Hristos a predicat Evanghelia: Cuvântul Evangheliei are menirea de a aduce putere în firea omenească care, prin natura ei decăzută, face fără putere Legea lui Dumnezeu (vezi Rom. 8:3). Primind însă Cuvântul în inimă, acesta are puterea de a-l readuce pe om în armonie cu poruncile divine.

Rădăcina problemei
Tocmai de aici a pornit problema la început. Pentru a-l duce pe om la cădere, vrăjmaşul sufletelor a semănat iniţial îndoiala cu privire la cuvintele lui Dumnezeu, oferind mai apoi acestora propria lui interpretare. Acceptând amăgirea, omul nu numai că a ajuns un călcător al Legii, dar a şi pierdut capacitatea de a primi cuvintele vii, singurele care îl puteau aduce din nou în armonie cu cerul. Drept dovadă, atunci când Dumnezeu l-a căutat în grădină, Adam nu a putut primi mărturia directă a Creatorului împotriva păcatului pe care acesta îl săvârşise. În loc ca să îşi recunoască greşeala, el s-a auto-îndreptăţit, dând vina pe soţia sa. Singura lui şansă de a fi readus în armonie cu Legea era aceea de a primi prin Evanghelie o inimă nouă, în care să locuiască din belşug (Col. 3:16) Cuvântul lui Hristos.

Aici era şi problema iudeilor de pe vremea Domnului Hristos. Întrucât n-au cunoscut neprihănirea, pe care o dă Dumnezeu, au căutat să-şi pună înainte o neprihănire a lor înşişi, şi nu s-au supus astfel neprihănirii, pe care o dă Dumnezeu (Rom. 10:3). Dar, în ciuda pretenţiilor lor de evlavie, ei erau de fapt călcători ai poruncilor. Cauza este indicată foarte clar în avertizarea care le fusese dată prin Moise:

Să nu adăugaţi la cuvântul pe care vi-l poruncesc eu, nici să nu scădeţi din el, ca să păziţi poruncile DOMNULUI Dumnezeul vostru pe care vi le poruncesc (Deut. 4:2, traducerea Fidela).

Fariseii adăugaseră o multitudine de tradiţii la Cuvântul inspirat, iar saducheii puneau sub semnul întrebării autoritatea unei bune părţi ale Sfintelor Scripturi. De aceea nici învăţătura lor nu avea putere. În contrast evident cu toţi aceştia era Mântuitorul, iar El a arătat foarte clar care era motivul: Căci Eu n-am vorbit de la Mine însumi, ci Tatăl, care M-a trimes, El însuşi Mi-a poruncit ce trebuie să spun şi cum trebuie să vorbesc. De aceea lucrurile, pe cari le spun, le spun aşa cum Mi le-a spus Tatăl (Ioan 12:49-50). El n-a scos şi n-a adăugat nimic la cuvintele Tatălui ceresc.

Adevăratul conflict
Atunci când Dumnezeu spune un lucru, nu mai e practic nevoie de nicio altă putere pentru ca ceea ce Dumnezeu spune să se şi întâmple. Când omul spune însă un lucru, pentru ca ceea ce el spune să se împlinească, este nevoie ca el să facă ceva. Iar în cazul în care singur nu are capacitatea să îşi atingă scopul, va trebui să îi determine pe alţii să acţioneze în sensul acesta. Cărturarii şi fariseii ajunseseră să lege sarcini grele şi cu anevoie de purtat, _[…_] pe umerii oamenilor (Mat. 23:4). Ei ştiau foarte bine că jugul roman pe care naţiunea lor îl purta era un blestem cauzat de călcarea Legii lui Iehova. Căutând ca, prin tradiţiile lor, să pună tot felul de îngrădiri şi reguli în viaţa şi comportamentul semenilor lor, ei pretindeau că încearcă să ridice naţiunea la un standard de evlavie care ar fi câştigat aprobarea cerului şi L-ar fi determinat pe Dumnezeu să intervină, izbăvindu-i de sub jugul de fier al Romei.

Aici învăţătorii legii erau amăgiţi amarnic. Cuvântul sfânt nu locuia din belşug în inimile lor, iar locul lăsat gol s-a găsit cu siguranţă cineva care să-l ocupe (vezi Mat. 12:44-45). Dorinţa lor de a stăpâni peste semenii lor, deşi făcută sub masca zelului pentru Dumnezeu, nu era în fond nimic altceva decât manifestarea spiritului satanic care îi stăpânea. Din nou, contrastul dintre ei şi Mântuitorul era unul evident. Asupra Lui se odihnea Duhul lui Dumnezeu; şi unde este Duhul Domnului, acolo este slobozenia (2Cor. 3:17). Nu doar că El era liber de aluatul Fariseilor şi al Saducheilor (Mat. 16:11), dar învăţătura lui avea darul de a aduce libertate celor care o primeau. Spre deosebire de sarcinile grele şi cu anevoie de purtat ale cărturarilor şi fariseilor, jugul lui Isus era unul bun, dând direcţie celui dezorientat, iar sarcina Sa era una uşoară, dând odihnă sufletului împovărat (vezi Mat. 11:29-30).

Pentru liderii religioşi ai vremii însă, aceasta era ceva de netolerat. Ei trebuia să continue cu orice preţ să-şi menţină autoritatea peste norodul acesta, care nu ştie Legea (Ioan 7:49), aşa cum îi numeau ei cu dispreţ pe aceia care, potrivit concepţiei lor, aduseseră blestemul asupra naţiunii. Erau prea orbi ca să înţeleagă că nu tradiţiile lor aveau să conducă poporul în armonie cu Legea lui Dumnezeu, ci numai şi numai Cuvântul pur şi neîntinat. Controversa care s-a născut astfel între învăţătorii legii şi Domnul Hristos era, de fapt, controversa ireconciliabilă dintre tradiţiile şi filosofiile oamenilor şi Cuvântul lui Dumnezeu.

 

Limbajul simbolic

I-au întins astfel laţuri, ca să prindă vreo vorbă din gura Lui, pentru care să-L poată învinui (Luca 11:54).

Aceasta a fost strategia adoptată de mai-marii poporului pentru a-l putea condamna pe Domnul Hristos. După ce aceştia se hotărâseră să găsească o cale pentru a-L condamna la moarte, Trimisul cerului a continuat să-şi transmită învăţăturile chiar dacă era pândit în mod permanent pentru a fi acuzat. Însă, atunci când se adresa poporului în mod public, El nu le vorbea de loc fără pildă (Mat. 13:34).

Metoda de a învăţa a Mântuitorului, folosind simboluri, nu a fost o invenţie de moment. Limbajul în care El vorbea nu era altul decât limbajul Bibliei, acelaşi în care apostolii, botezaţi fiind cu Duhul Sfânt, au transmis mai apoi învăţăturile Sale. Observaţi-l pe ucenicul iubit transmiţând mesajul solemn al descoperirii lui Isus Hristos de pe insula Patmos: mă aflam în ostrovul care se cheamă Patmos, din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturiei lui Isus Hristos (Apoc. 1:9).

Vrăjmăşia împotriva Cuvântului lui Dumnezeu a continuat şi după înălţarea la cer a Celui răstignit şi înviat. Apostolul Ioan era unul dintre aceia pentru care Isus S-a rugat Tatălui atunci când a spus: Le-am dat Cuvântul Tău; şi lumea i-a urât (Ioan 17:14). Exilul forţat care a fost impus asupra ucenicului reprezintă nu doar un fapt real, ci şi laitmotivul întregii cărţi profetice pe care a scris-o. Apocalipsa a fost scrisă într-un limbaj simbolic, supravieţuind peste veacuri în mijlocul unei lumi aflate în vrăjmăşie faţă de Cuvântul sfânt. Pentru aceia care primesc cuvintele acestei proorocii (Apoc. 1:3), ele sunt puterea lui Dumnezeu care lucrează şi aduc eliberare, în ciuda puterilor opresoare indicate în limbaj simbolic în Apocalipsa, puteri care caută să stăpânească peste conştiinţele oamenilor, fiind vrăjmaşe adevărului şi neprihănirii.