12. Aplicația spirituală

Cu toate că anumite personaje, cetăți, națiuni și imperii menționate în istoria biblică au dispărut de pe scena istoriei, există o moștenire spirituală care se transmite până în generația noastră. Acest lucru este valabil și dacă denumirea unor astfel de entități mai este în uz. De exemplu profeția vorbește despre Egiptul spiritual, iar acesta este diferit de Egiptul fizic. La fel, Israelul spiritual nu trebuie confundat cu Israelul după trup. Cu alte cuvinte, denumirile, locurile și personajele din Vechiul Testament capătă o semnificație spirituală în profețiile care au de-a face cu vremea sfârșitului. De asemenea, istoriile Vechiului Testament devin tipologii care ne ajută să înțelegem aceste profeții. (Apoc. 11:18; Rom. 9:25; Gal. 3:29)

Vai de Ariel (Leul lui Dumnezeu), de Ariel! Cetatea în care a tăbărât [sau „a locuit”, cf. traducerea Fidela] David! Adăugaţi an la an şi lăsaţi sărbătorile să-şi facă ocolul lor. Apoi voi împresura pe Ariel; plânsete şi gemete vor fi în ea şi cetatea va fi ca un Ariel pentru Mine. Căci te voi împresura din toate părţile, te voi înconjura cu cete de străjeri şi voi ridica întărituri de şanţuri împotriva ta (Is. 29:1-3).

Dacă ai să cauţi pe hartă o localitate cu numele de Ariel, vei descoperi că pe teritoriul peste care acum în urmă cu aproape 3000 de ani a domnit David, există un astfel de oraş în Cisiordania. Problema este că acest oraş a fost întemeiat de către israelienii care au colonizat acest teritoriu de la est de Ierusalim şi, cu siguranţă, David nu a tăbărât vreodată în această aşezare, deoarece ea a fost întemeiată abia în anul 1978, la mulţi ani după moartea împăratului.

Şi atunci, despre care cetate este vorba în profeţia lui Isaia? Vorbind în continuare despre pedeapsa care urma să se abată asupra acesteia, cuvintele profeţiei oferă o localizare mai exactă a acestei aşezări omeneşti:

După cum cel flămând visează că mănâncă, şi se trezeşte cu stomacul gol, şi după cum cel însetat visează că bea, şi se trezeşte stors de puteri şi cu setea neastâmpărată: tot aşa va fi şi cu mulţimea neamurilor care vor veni să lupte împotriva muntelui Sionului (v. 8).

Care este deci cetatea pe care am putea s-o localizăm ca fiind aşezată pe muntele Sionului? Aici deja nu mai avem prea multe opţiuni. Cetatea aflată pe acest munte şi unde David şi-a stabilit reşedinţa (a tăbărât v. 1) este Ierusalimul.

Dar … de unde şi până unde numele de Ariel?

Schimbarea numelui
Lucifer era îngerul aflat cel mai aproape de tronul lui Dumnezeu, locuind în mijlocul pietrelor scânteietoare (Ez. 28:14) şi fiind înveşmântat cu tot felul de pietre scumpe: cu sardonix, cu topaz, cu diamant, cu crisolit, cu onix, cu jasp, cu safir, cu rubin, cu smarald şi cu aur (v. 13). Splendoarea acestor pietre era neîntrecută, şi aceasta în primul rând pentru că ele reflectau slava care se revărsa în mod direct de la tronul lui Dumnezeu. Numele acestui heruvim era numai potrivit pentru poziţia şi rolul acestuia de „purtător de lumină”, el fiind cea dintâi creatură care primea lumină de la Atotînţeleptul Creator, pentru a o transmite mai departe. Când însă a început să caute slavă pentru sine însuşi şi să râvnească poziţia Dumnezeirii (vezi Is. 14:13), Lucifer a devenit un nume de care heruvimul în cauză devenise cu totul nedemn. Nu întâmplător, acelaşi înger care a stat o dată cel mai aproape de Dumnezeu, dar al cărui caracter s-a pervertit, este cunoscut acum sub alte nume precum: Satana, diavolul sau nimicitorul.

Astăzi există oameni care se închină îngerului căzut, pe care îl onorează sub numele de Lucifer. Socotind că primesc lumină de la acest înger ei se numesc pe ei înşişi iluminaţi. Dar acest fapt, că îngerul căzut este încă onorat sub vechiul nume, nu schimbă cu nimic realitatea faptului că Lucifer îi este un nume cu totul nepotrivit, el încetând să mai fie un purtător de lumină de la tronul lui Dumnezeu, iar lumina pe care el o transmite este de fapt cel mai teribil întuneric.

Și acum, revenind la problema de la care am pornit discuţia: Ce însemnă de fapt Ierusalim? Potrivit unor lexicoane, numele s-ar traduce prin „învăţând despre pace”, altele traduc „oraşul păcii” sau „temelia păcii / întemeiat paşnic”. Indiferent care variantă ar fi mai aproape de adevăr, observăm că numele acestei vechi cetăţi are la rădăcină ideea de pace. Ştim însă prea bine că ideea de „pace” din acest nume nu numai că nu este relevantă pentru situaţia actuală sau măcar pentru istoria Ierusalimului dar, dacă ne gândim la câtă vărsare de sânge este legată de acest oraş, numele pare de-a dreptul o nefericită ironie.

Toate aceste lucruri încep însă să se lege atunci când citim cuvintele pe care Domnul Hristos le-a spus cu lacrimi în ochi:

Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi cum îşi strânge găina puii supt aripi, şi n-aţi vrut! (Mat. 23:37).

La doar câteva zile distanţă, cei adunaţi pentru sărbătoare, în ceea ce era numit drept „sfânta cetate”, L-au dat pe Însuşi Domnul vieţii la moarte, rostind asupra lor îngrozitorul blestem:

„Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri” (Mat. 27:25).

Ei bine, dacă Ierusalim este un nume cu totul nepotrivit pentru oraşul din Orientul Mijlociu unde Însuși Domnul păcii a fost dat la moarte, ce putem spune despre minunatele făgăduinţe ale Vechiului Testament, care sunt legate în mod direct de acest nume? Domnul slavei făgăduise că El are să fie un zid de foc de jur împrejurul cetăţii (Zah. 2:4-5), iar despre fiii asupritorilor ei este prezis că vor veni plecaţi şi se vor închina la picioarele acesteia (Is. 60:14).

Cu siguranţă că în anul 70, când vechiul Ierusalim se afla sub asediul armatei romane conduse de generalul Titus, cele câteva sute de mii (peste un milion conform unor surse) de evrei aflaţi în cetate, mulţi dintre ei veniţi acolo de departe pentru sărbătorirea Paştelui, şi-au pus încrederea în promisiunile Scripturii amintite mai sus. Numai că, în loc ca aceste făgăduinţe care se aplică Ierusalimului să se împlinească, s-a împlinit profeţia din Isaia 29 cu privire la cetatea numită Ariel.

Aplicaţia spirituală
Un motiv pentru care am făcut referire la profeţiile legate de Ierusalim, este acela că atenţia multor oameni este îndreptată spre vechiul oraş şi evenimentele care au loc acolo, deoarece în scenariile eschatologice[1] pe care ei le cred, aceştia aşteptă o împlinire literală atât a profeţiilor vechi-testamentare cât şi a celor din Apocalipsa sau din scrierile apostolului Pavel. Doar că, aşa cum deja am observat, binecuvântarea făgăduită Ierusalimului nu este astăzi mai aplicabilă cetăţii de unde odată a domnit împăratul David decât sunt nenorocirile prezise în Isaia 29 aplicabile pentru oraşul Ariel din Cisiordania. Nu aşteptăm ca aceste nenorociri să se abată asupra oraşului doar pentru simplul motiv că acesta poartă un nume identic cu acela din profeţie, nu-i aşa? La fel, simplul fapt că din punct de vedere geografic există un oraş care este identificat de către oameni sub acelaşi nume care este specificat în profeţie drept cetatea lui Dumnezeu, nu face automat din vechiul Ierusalim cetatea lui Dumnezeu. Şi, mergând mai departe pe aceeaşi logică, profeţia nu aşteaptă reconstruirea Babilonului antic pentru ca predicțiile care au de-a face cu finalul istoriei şi care vorbesc despre cetatea cu acest nume să se poată împlini. Aceasta cu atât mai mult cu cât Biblia învaţă în mod clar că vechiul Babilon nu va mai fi niciodată reconstruit (vezi Is. 13:19-21).

Prin urmare, în toate aceste cazuri avem de a face cu o aplicaţie spirituală a profeţiei, denumirile din Vechiul Testament căpătând o semnificaţie simbolică. Când vine vorba despre Ierusalim, Noul Testament este chiar destul de explicit atunci când identifică cetatea lui Dumnezeu. Ea mai este numită sfânta cetate (Apoc. 11:2; 22:19), Ierusalimul ceresc (Evr. 12:22) sau noul Ierusalim (Apoc. 21:2, 10). Spre ea au privit drept ţintă a nădejdii lor Avram şi toţi urmaşii lui care au murit în credinţă (Evr. 11:10) şi, prin credinţă, oricărui urmaş al lui Hristos îi este dat să şadă împreună cu Domnul său în locurile cereşti (Ef. 2:6), acolo unde îi este şi numele său scris (vezi Evr. 12:23). Astfel, orice atac împotriva poporului lui Dumnezeu este socotit de către Biblie drept un atac asupra sfintei cetăţi, Ierusalimul (vezi Apoc. 11:2; Dan. 7:25; 8:10).

Împlinirea făgăduinţelor privind Ierusalimul
Cu siguranţă că, aşa cum am discutat deja la principiile precedente, dacă vechiul popor Israel[2] ar fi rămas credincios, toate acele făgăduinţe luminoase şi pline de speranţă ale Vechiului Testament cu privire la Ierusalim s-ar fi împlinit la literă. Dar, din moment ce planurile lui Dumnezeu au eşuat în dreptul lor, toate aceste privilegii au fost transferate unui neam, care va aduce roadele cuvenite (Mat. 21:43). Făgăduinţele urmează să se împlinească printr-un astfel de „neam”. Iar felul în care se va întâmpla acest lucru este lămurit de către profeţiile necondiţionate: cartea lui Daniel şi cartea Apocalipsei.

Ca să luăm un exemplu, profetul Zaharia vorbeşte despre felul în care Dumnezeu va ocroti Ierusalimul, atunci când toate neamurile pământului vor împresura cetatea (vezi Zah. 12:2-3). În ziua aceea, Domnul va ocroti pe locuitorii Ierusalimului (v.8). Domnul Se va arăta, şi va lupta împotriva acestor neamuri (Zah. 14:3).

A fost fatal pentru toţi acei evrei care au aplicat aceste făgăduinţe în anul 70 d.Hr., atunci când cetatea spre care îşi îndreptau ei nădejdea a fost împresurată de armatele Romei. Izbăvirea din partea lui Dumnezeu cea mult-aşteptată nu a venit. Dacă ar fi înţeles ei profeţia necondiţionată din Daniel 9 şi-ar fi putut salva viaţa, în loc să se hrănească cu nădejdi înşelătoare. Acolo, cu peste cinci sute de ani înainte, fusese prezis că la scurt timp după răstignirea Domnului Hristos (când unsul va fi stârpit), poporul unui domn care va veni, va nimici cetatea şi sfântul Locaş (Dan. 9:26). Mai mult, timpul răstignirii Mântuitorului fusese prezis cu exactitate. Dar evreii din acel timp nu L-au recunoscut pe Mesia şi nu au fost în stare să interpreteze corect semnele timpului care se împlineau sub ochii lor.

Profeţiile necondiţionate nu numai că infirmă o împlinire a profeţiei condiţionate din cartea lui Zaharia în timpul asediului roman din anul 70, dar şi stabilesc foarte clar când urma ca aceasta să se împlinească în mod final şi definitiv. Capitolul 20 din Apocalipsa vorbeşte despre o împresurare a cetăţii sfinţilor, noul Ierusalim, după mileniu: Când se vor împlini cei o mie de ani, Satana va fi dezlegat şi va ieşi din temniţa lui, ca să înşele neamurile care sunt în cele patru colţuri ale pământului, pe Gog şi pe Magog, ca să-i adune pentru război. Numărul lor va fi ca nisipul mării. Şi ei s-au suit pe faţa pământului, şi au înconjurat tabăra sfinţilor şi cetatea preaiubită. Dar din cer s-a coborât un foc care i-a mistuit. (Apoc. 20:7-9). Atunci, într-adevăr, Domnul va fi un zid de foc de jur împrejurul cetăţii (Zah. 2:4-5).

În ziua aceea, vor izvorî ape vii din Ierusalim, şi vor curge jumătate spre marea de răsărit, jumătate spre marea de apus; aşa va fi şi vara şi iarna. Şi Domnul va fi împărat peste tot pământul. În ziua aceea, Domnul va fi singurul Domn, şi Numele Lui va fi singurul Nume. (Zah. 14:8-9).

Tronul lui David
Observăm că importanţa Ierusalimului nu se limitează la faptul că acolo se afla templul – locul unde Dumnezeu se întâlnirea cu poporul Său. Împăratul David şi-a aşezat tronul în această cetate, iar cu privire la împărăţia şi tronul de pe care el avea să domnească, Dumnezeu a făcut o promisiune uimitoare: casa ta şi împărăţia ta vor dăinui vecinic înaintea Mea, şi scaunul tău de domnie va fi întărit pe vecie (2Sam. 7:16). Studiind alte texte legate de acest subiect, devine aparent faptul că felul în care aceasta avea să se împlinească avea de-a face cu asigurarea permanentă a unui urmaş pe scaunul de domnie al lui Israel (1Regi 9:5).

Deşi aceste făgăduinţe sunt complementare, ele prezintă totuşi un contrast: asigurarea continuităţii dinastiei lui David era condiţionată de ascultarea de Legea lui Dumnezeu, în timp ce veşnicia tronului lui David pare a fi aşezată pe o temelie de nezdruncinat. Iată ce i-a spus Dumnezeu lui Solomon, urmaşul lui David la tron:

Şi tu, dacă vei umbla înaintea Mea, cum a umblat tatăl tău David, cu inimă curată şi cu neprihănire, făcând tot ce ţi-am poruncit, dacă vei păzi legile şi poruncile Mele, voi întări pe vecie scaunul de domnie al împărăţiei tale în Israel, cum am spus tatălui tău David, când am zis: „Nu vei fi lipsit niciodată de un urmaş pe scaunul de domnie al lui Israel” (1Regi 9:4-5).

Tronul lui David trebuia să fie întemeiat pe dreptate (neprihănire) pentru a putea dăinui, deoarece împărăţia lui Dumnezeu este una a dreptăţii. Istoria biblică dovedeşte însă că Solomon s-a abătut de la poruncile dumnezeieşti şi că, linia dinastică întemeiată odată cu urcarea pe tron a lui David, a fost în cele din urmă înlăturată de la putere de către imperiul Babilonului. A însemnat aceasta zădărnicirea făgăduinţei potrivit căreia acest tron avea să fie întărit pe vecie? Haideţi să privim mai îndeaproape ce a fost profetizat cu privire la Solomon:

Dacă va face răul, îl voi pedepsi cu o nuia omenească şi cu lovituri omeneşti; dar harul Meu nu se va depărta de la el, cum l-am depărtat de la Saul, pe care l-am îndepărtat dinaintea ta. Ci casa ta şi împărăţia ta vor dăinui vecinic înaintea Mea, şi scaunul tău de domnie va fi întărit pe vecie (2Sam. 7:14-16).

Cu alte cuvinte, chiar în condiţiile abaterii de la poruncile lui Dumnezeu, spre deosebire de tronul lui Saul, tronul lui David avea să dăinuiască veşnic. Cum era cu putinţă acest lucru atât timp cât, din cauza neascultării, sceptrul de domnie avea să fie luat din mâinile urmaşilor lui David? Iată răspunsul:

El va fi mare, şi va fi chemat Fiul Celui Prea Înalt; şi Domnul Dumnezeu îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David (Luca 1:32).

Scopul venirii lui Mesia a fost aducerea neprihănirii vecinice (Dan. 9:24). Îngerul Gabriel, aducând vestea naşterii Sale pe acest pământ, a spus că tronul de pe care El urma să guverneze era chiar tronul lui David. Deci tronul lui David este de fapt tronul Domnului Hristos, iar cu privire la acesta cuvântul profetic spune în mod clar că este un tron veşnic:

Scaunul Tău de domnie, Dumnezeule, este în veci de veci; toiagul domniei Tale este un toiag de dreptate: Tu ai iubit neprihănirea şi ai urât nelegiuirea: de aceea, Dumnezeule, Dumnezeul Tău Te-a uns cu un untdelemn de bucurie mai pe sus decât pe tovarăşii Tăi (Evr. 1:8-9).

Tipologia legată de personajele şi întâmplările Vechiului Testament
David, asemenea Mântuitorului, a fost uns ca împărat înainte de a ocupa propriu-zis această poziţie, ungerea fiind făcută în cazul său de către profetul Samuel. Saul domnea la vremea aceea peste Israel, iar David trebuia să aştepte, la fel cum Domnul Hristos se află la dreapta Tatălui ceresc şi aşteaptă ca vrăjmaşii Lui să-I fie făcuţi aşternut al picioarelor Lui (vezi Evr. 10:12-13). Cu toate că El a fost uns deja ca împărat, doar la sunetul celei din urmă trâmbiţe este făcut anunţul: Împărăţia lumii a trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului Său. Şi El va împărăţi în vecii vecilor (Apoc.11:15). Cartea profetului Daniel oferă şi ea clarificări cu privire la cine sunt vrăjmaşii care trebuie făcuţi aşternut al picioarelor Lui, înainte ca El să instaureze acea împărăţie veşnică în care va domni neprihănirea.

Prin urmare, nu doar că Isus s-a născut în Betleem, venind pe linia genealogică a împăratului David dar, mai mult, David reprezintă un tip pentru Hristos ca Domn al păcii (Is. 9:6). Alte aspecte ale lucrării Domnului Hristos le putem întâlni de asemenea, ca tipologie, în diferite personaje ale Vechiului Testament precum: Isac, Iosif, Moise, Iosua, Boaz, Eliachim sau Mardoheu.

Tipologia vechi-testamentară nu se limitează însă doar la diversele aspecte ale lucrării Domnului Hristos. De pildă, în istoria profetului Ilie regăsim o tipologie importantă, care este folosită în Apocalipsa pentru a ilustrata lucrarea slujitorilor lui Dumnezeu de chemare la pocăinţă, până la încheierea acesteia [3]. Şi desigur, în acest context nu putea lipsi de pe scenă nici Izabela (vezi Apoc. 2:20). Iar exemplele de astfel de tipologii ar putea continua şi cu evenimente precum căderea plăgilor peste Egipt, cursa întinsă israeliţilor de către profetul apostaziat Baalam, cântarea lui Moise, distrugerea Babilonului antic şi multe altele asemenea.


[1]eschatologia = învăţătura sau concepţia religioasă cu privire la evenimentele finale ale istoriei;

[2] chiar numele Israel îşi are originea în istoria patriarhului Iacov şi a schimbării numelui său. Un comentariu plin de miez cu privire la această istorie, împreună cu aplicaţiile practice ale acesteia se regăseşte în capitolul 13 al cărţii Legământul cel veşnic, scrisă de E.J. Waggoner, intitulat Israel – un prinţ al lui Dumnezeu: https://www.cuvantulprofetiei.net/studii/israel-un-print-al-lui-dumnezeu/.

[3] Un studiu pe acest subiect găsiți aici.

Foto: Jefuirea Templului-gravura de pe Arcul lui Titus (https://ro.wikipedia.org/wiki/Asediul_Ierusalimului_%2870%29)

Leave a reply