11. Aplicația multiplă

Profețiile condiționate pot să aibă aplicație multiplă, ele împlinindu-se fie parțial, fie în mod deplin, ori de câte ori sunt împlinite condițiile. De asemenea, ele pot avea fie o aplicație literală – în condițiile legământului cu vechiul Israel, fie spirituală – în legământul cu Israelul spiritual. (Rom. 11:17-24)

O primă analiză a felului în care scriitorii Noului Testament citează profeţii ale Vechiului Testament, în contextul unor evenimente pe care ei le relatează drept împlinire a acestor profeţii, ar putea fi destul de surprinzătoare pentru studentul Bibliei. Cel puţin în unele cazuri. De exemplu, felul în care Matei aduce în discuţie profeţia lui Ieremia:

Un ţipăt se aude la Rama, plângeri şi lacrimi amare: Rahela îşi plânge copiii; şi nu vrea să se mângâie pentru copiii ei, căci nu mai sunt! (Ier. 31:15).

Dacă privim la contextul imediat al textului vechi-testamentar, aceasta ar putea să ne dea un pic de gândit. Acolo era vorba de ducerea în captivitate a tinerilor din Israel, lucru dealtfel confirmat chiar şi de făgăduinţa care însoţeşte această profeţie: ei se vor întoarce iarăşi din ţara vrăjmaşului. Este nădejde pentru urmaşii tăi, zice Domnul; copiii tăi se vor întoarce în ţinutul lor! (v. 16-17). În schimb, atunci când Matei citează din această profeţie în 2:18, el ne spune că ea s-a împlinit prin moartea pruncilor omorâţi din ordinul dat de Irod după naşterea lui Isus.

Și atunci? … Probabil că împlinirea literală a profeţiei din Ieremia 31:15 cu ocazia captivităţii şi ducerii în exil a evreilor nu ridică prea mari semne de întrebare. Însă este istoria relatată de evanghelistul Matei şi ea o împlinire a profeţiei respective sau nu?

În acest moment, pentru a putea merge mai departe, este important să înţelegem unele principii de bază pentru studiul profeţiei pe care le-am discutat până acum. Ne va ajuta să ne amintim că orice profeţie biblică este derivată din cele mai mari două porunci (în care se cuprinde toată Legea şi ProorociiMat. 22:40) şi că profeţia este de fapt doar o confirmare a binecuvântărilor şi blestemelor legământului, rezultate din ascultarea sau neascultarea de poruncile lui Dumnezeu. Având aceste lucruri în minte, dacă este să aplicăm termenii legământului la profeţia din Ieremia 31:15, ceea ce putem să observăm este faptul că atât împlinirea directă a profeţiei (ducerea în captivitate), cât şi împlinirea aşa cum este ea menţionată de Matei (omorârea pruncilor de către vrăjmaşi), ambele reprezintă blesteme aduse de neascultarea faţă de porunci. Mai mult, dacă este să ne reamintim de cele două aspecte majore ale blestemului – asupra rodului pământului şi asupra rodului trupului (vezi spre exemplu cazul lui Adam şi al Evei) – putem şi aici să observăm că în ambele împliniri ale Ier. 31:15 avem de-a face cu cel de-al doilea aspect al blestemului, cel asupra rodului trupului. Iată cum sună acest blestem în legământul încheiat cu cele douăsprezece seminţii ale vechiului Israel, înainte ca acestea să ia în stăpânire Canaanul: Fiii tăi şi fiicele tale vor fi date ca roabe pe mâna altui popor; ţi se vor topi ochii de dor, uitându-te toată ziua după ei, şi mâna ta va fi fără putere (Deut. 28:32).

Dar totuşi … De ce la naşterea lui Isus avem de-a face cu omorârea pruncilor şi nu cu ducerea în robie, aşa cum scrie în mod specific în blestem?

Captivitatea şi sabia

Cine duce pe alţii în robie, va merge şi el în robie. Cine ucide cu sabia, trebuie să fie ucis cu sabie. (Apoc. 13:10)

Vedem din acest verset al Apocalipsei că un păcat specific aduce după sine o pedeapsă specifică. Păcatul care aduce cu sine blestemul sabiei este acela al uciderii cu sabia. Ce blestem groaznic a adus moartea acestor bieţi prunci nevinovaţi din Betleem? Cuvântul Domnului spune astfel:

Pentru ce dar ai dispreţuit tu cuvântul Domnului, făcând ce este rău înaintea Lui? Ai lovit cu sabia pe Urie Hetitul; ai luat de nevastă pe nevastă-sa, şi pe el l-ai ucis cu sabia fiilor lui Amon. Acum niciodată nu se va depărta sabia din casa ta, pentru că M-ai dispreţuit, şi pentru că ai luat de nevastă pe nevasta lui Urie, Hetitul (2Sam. 12:9-10).

Nu există carte care să ne ofere un răspuns mai bun la întrebările ce se pot ridica în mintea celui ce studiază Biblia decât însăşi Biblia. Cuvintele profetului Natan, citate mai sus, sunt adresate împăratului David. Păcatul care a pătat raportul vieţii sale ar fi trebuit să-i aducă drept pedeapsă moartea. Însă gravitatea faptei era mult mai mare tocmai datorită poziţiei înălţate şi a privilegiilor spirituale de care el s-a bucurat. Tocmai de aceea, blestemul care a venit asupra lui a fost mult mai dureros chiar decât propria-i moarte. El avea să-şi vadă copiii necinstindu-se, omorându-se între ei şi chiar complotând împotriva lui. La un moment dat împăratul chiar a ajuns ca, în durerea lui, să îşi exprime deschis dorinţa de a fi murit în locul unuia dintre fii săi, care a fost lovit de blestemul dispreţului faţă de cuvântul Domnului (vezi 2Sam. 18:33).

Însă blestemul asupra casei lui David nu s-a oprit aici. El a rămas înregistrat în cronicile sfinte drept primul împărat al unei dinastii care a cârmuit la Ierusalim aproape o jumătate de mileniu. Istoria acestei case regale cuprinde însă un şir lung de comploturi, lupte pentru putere şi vărsare de sânge, istorie mult prea vastă pentru a fi cuprinsă în acest studiu. Și desigur, nici sfârşitul domniei acestei dinastii, marcat de cucerirea regatului şi ducerea în robie a poporului, nu a fost lipsit de violenţă.

A însemnat această detronare a dinastiei şi sfârşitul blestemului care a venit peste casa lui David? Nicidecum! De unde ştiu aceasta? Ei bine, la o altă jumătate de mileniu distanţă, localitatea care a rămas cunoscută drept cetatea lui David (Luca 2:11) a fost lovită cumplit de cruzimea unui domnitor străin care guverna la data aceea de la Ierusalim. Toţi pruncii de parte bărbătească, de la doi ani în jos, cari erau în Betleem şi în toate împrejurimile lui (Mat. 2:16) au fost omorâţi cu sălbăticie, împlinind încă o dată profeţia privind jelirea pentru copiii lui Israel, de data aceasta sub o altă formă. Dacă nu ar fi avut parte de ocrotirea specială a îngerului lui Dumnezeu, care i-a călăuzit pe părinţii Săi, instruindu-i să părăsească ţara (v. 13), nici pruncul Isus – un descendent direct al regelui David – nu ar fi scăpat de teribilul măcel. Însă El a venit pe acest pământ cu un scop şi pentru o lucrare dumnezeiască şi, la data aceea, Lui încă nu-i sosise ceasul (vezi Ioan 7:6; 12:23; 13:1; 17:1).

Împrăştierea şi adunarea din nou a poporului ales
Dar, pentru o înţelegere mai clară a împlinirii multiple a profeţiei în relaţie cu binecuvântarea şi blestemul, haideţi să privim mai îndeaproape termenii legământului!

Binecuvântarea promisă poporului sfânt în cadrul legământului includea condiţii meteorologice favorabile, bunăstare materială, sănătate, pace, siguranţă, biruinţă asupra vrăjmaşilor, locuirea lui Dumnezeu în mijlocul lor (vezi Lev. 26:1-13 şi Deut. 28:1-13). Planul divin pentru aceştia putea să ajungă la împlinirea lui finală doar în cadrul împlinirii condiţiilor care ar fi adus toate aceste binecuvântări.

Atunci când vorbim despre blestemul legământului în schimb, nu doar că regăsim aici reversul tuturor acelor binecuvântări, dar şi o intensificare a pedepselor divine pentru neascultare (Lev. 26:18, 21, 24, 28), care urma să culmineze cu ducerea în robie, pustiirea ţării promise (v. 31-32) şi împrăştierea poporului ales printre celelalte naţiuni (v. 33). Din fericire, legământul lui Dumnezeu cu Israel nu se încheie aici, ci el prevede posibilitatea adunării din nou a poporului şi întoarcerea acestora în ţara de unde fuseseră strămutaţi (Deut. 30:1-10).

Pustiirea ţării sfinte
Profetul Daniel a fost martorul împlinirii tuturor blestemelor şi nenorocirilor prevăzute în cartea legii lui Moise (vezi Dan. 9:11-13). El se afla aproape de finalul vieţii, şi aştepta cu ardoare ca făgăduinţa reîntoarcerii şi a adunării din nou a poporului să se împlinească, după cum fusese prevestit prin Ieremia (v. 2). Timpul prezis de profeţie, de şaptezeci de ani în care ţara sfântă urma să rămână pustiită, se apropia de final. Avem însă toate motivele să credem că Daniel înţelegea foarte bine caracterul condiţionat al profeţiei şi faptul că împlinirea făgăduinţei primirii din nou a poporului împrăştiat printre neamuri presupunea din partea acestora smerirea şi întoarcerea inimii înspre Dumnezeul lui Israel.

Mai mult, viziunea pe care el o primise cu ceva timp înainte, relatată în capitolul precedent al cărţii care îi poartă numele, dar mai ales cuvintele îngerului care începuse să îi explice ceea ce îi fusese arătat prin simboluri, era de natură să îl îngrijoreze. Era sfârşitul perioadei de dominaţie a imperiului babilonian când a primit această descoperire, care prevedea ridicarea puterii medo-persane, urmată de aceea a Greciei care, la rândul ei, avea să se dividă în patru împărăţii. La sfârşitul stăpânirii lor, spuse mai departe îngerul în viziune, se va ridica un împărat fără ruşine şi viclean (Dan. 8:23). Despre acest „împărat” ne interesează în mod deosebit, pentru că el este acela care urma să facă pustiiri de necrezut, izbutind chiar să nimicească pe poporul sfinţilor (v. 24). În versetul 13 acest împărat este numit, aşa cum vom vedea explicat la subtitlurile care urmează, o urâciune: urâciunea pustiirii sau, cu alte cuvinte, urâciunea care urma să aducă pustiirea ţării sfinte.

Dacă mai e să adăugăm la toate aceste informaţii faptul că vedenia aceasta priveşte vremea sfârşitului (v. 19), să ne mai mirăm oare că Daniel era profund preocupat cu privire la soarta poporului ales? La ce trebuia el să se aştepte acum, aproape de încheierea perioadei în care ţara sfântă a trebuit să stea pustiită: reîntoarcerea poporului şi restabilirea adevăratei închinări la Ierusalim sau la ridicarea unei alte puteri care va face pustiiri de necrezut? Daniel şi-a îndreptat faţa în post şi rugăciune înspre Dumnezeul pe care Îl slujea cu credincioşie. Ca răspuns, îngerul este trimis ca să îi explice mai departe viziunea pe care o primise cu câţiva ani înainte şi care îl copleşise într-atât de mult încât după aceea a trebuit să stea bolnav mai multe zile (v. 27).

Iar acum, cu inima smerită, slujitorul lui Dumnezeu, se adresează Acestuia cu rugăciunea fierbinte: fă să strălucească faţa Ta peste Sfântul Tău Locaş pustiit! (Dan. 9:17; subliniere adăugată). Se va îndura Cel Preaînalt de moştenirea Sa? Îngerul însărcinat să îi vorbească lui Daniel îi explică acestuia ca Ierusalimul urma să fie într-adevăr rezidit. Însă, darea decretului pentru rezidire marca începutul unui timp profetic care avea să culmineze cu apariţia lui Mesia şi „stârpirea” acestuia (referire la moartea Domnului Hristos pe lemnul crucii, vezi v. 25-26). După aceea avea să se arate o putere pustiitoare (unul care pustieştev. 27), care va nimici cetatea şi Sfântul Locaş (v. 26). Deci, încă o pustiire a Ierusalimului după ce acesta avea să fie rezidit! Dar nici măcar aceasta nu avea să fie ultima pustiire. Pentru că îngerul i-a spus foarte clar lui Daniel:

Este hotărât că războiul va ţinea până la sfârşit şi împreună cu el şi pustiirile (Dan. 9:26).

Dubla aplicaţie a cuvintelor profetice rostite pe muntele Măslinilor
Un motiv pentru care am ales acest exemplu de împlinire multiplă a unei profeţii este acela că Domnul Hristos face referire directă la „urâciunea pustiirii” din cartea lui Daniel, amintind-o ca un semn determinant al sfârşitului. Iar ca o primă dovadă a faptului că avertizarea cu privire la această urâciune a pustiirii la care face Isus referire este o profeţie cu aplicaţie cel puţin dublă, aş aminti faptul că Mântuitorul vorbeşte în mod clar aici atât despre distrugerea Ierusalimului de către armatele romane (vezi Luca 21:20), cât şi despre zguduirea puterii cerurilor şi a pământului în contextul evenimentelor finale ale istoriei: Îndată după acele zile de necaz „soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer, şi puterile cerurilor vor fi clătinate.” (Mat. 24:29). Nu întâmplător urmează imediat în aceste cuvinte adresate ucenicilor pe muntele Măslinilor o altă afirmaţie care vorbeşte despre natura trecătoare a acestui pământ, aflat sub blestemul păcatului: Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece (v. 35).

De fapt, aplicaţia finală a profeţiilor Vechiului Testament care vorbesc despre împlinirea blestemului pustiirii este la finalul istoriei acestei lumi, atunci când puterile cerului şi pământul vor fi zguduite. Să luam drept exemplu Ieremia 4:23-25: Mă uit la pământ, şi iată că este pustiu şi gol; mă uit la ceruri, şi lumina lor a pierit! Mă uit la munţi, şi iată că sunt zguduiţi; şi toate dealurile se clatină! Mă uit, şi iată că nu este niciun om; şi toate păsările cerurilor au fugit! Dacă citim întreg capitolul, vom observa că acolo este vorba despre o avertizare cu privire la pustiirea care urma să vină asupra Ierusalimului şi a Iudeii din cauza urâciunilor care se comiteau acolo (v. 1). Cu siguranţă însă că, atunci când această pustiire s-a împlinit, soarele şi luna încă mai străluceau pe cer, iar pământul nu a rămas un loc pustiu şi gol, aşa cum fusese înainte ca Dumnezeu să rostească cuvintele: Să fie lumină! (Gen. 1:2-3).

Mai există încă o dovadă a împlinirii multiple a cuvintelor rostite pe muntele Măslinilor tocmai în cele scrise în Daniel 9:26. Aici îngerul vorbeşte clar despre pustiiri la plural şi spune că ele vor fi până la sfârşit.

Pustiirea din timpul lui Daniel
Profeţiile necondiţionate din cartea lui Daniel arată de fapt mai exact felul în care urmează să se împlinească multele profeţii condiţionate din Vechiului Testament, care avertizează cu privire la pustiirea templului, a cetăţii şi a ţării sfinte. Un studiu atent va scoate la iveală faptul că ceea ce a cauzat pustiirea acestor locuri sfinte a fost călcarea legământului cu Dumnezeu prin imitarea practicilor naţiunilor înconjurătoare şi adoptarea urâciunilor pe care acestea le săvârşeau (vezi, de exemplu, Deut. 29.17, 22-24 sau Ier. 44:22).

A existat o astfel de pustiire căreia Daniel i-a fost contemporan şi, într-o anumită măsură, martor. Este amintit în mod specific faptul că el studia cartea profetului Ieremia, care este doar una dintre cărțile în care pustiirea Ierusalimului fusese prezisă. O altă carte de acest fel este și cartea lui Ezechiel. În capitolul 8 ne este relatat cum profetul, aflat la data aceea în exil, este dus în viziune la templul din Ierusalim, locul unde se manifesta slava lui Dumnezeu (v. 1). Lui Ezechiel îi este dat să vadă urâciunile care se săvârșeau acolo. Iată întrebarea care îi este adresată acestuia și care dau de înțeles că prezența lui Dumnezeu urma să se retragă de la locul unde era chemat numele Său: Vezi tu marile urâciuni pe care le săvârşeşte aici casa lui Israel ca să Mă depărteze de Sfântul Meu Locaş? (v. 6) Într-adevăr, la finalul acestei viziuni este arătat cum slava Domnului se ridică din mijlocul cetăţii și se retrage pe muntele de la răsăritul cetăţii (Ez. 11:23). Însă, înainte de aceasta, în capitolul 9 și primele versete ale capitolului 10, este relatat în imagini simbolice cum mânia divină urma să se abată asupra cetății nepocăite.

Pustiirea de după răstignirea Domnului Hristos
Muntele de la răsăritul cetăţii (Ez. 11:23) este de fapt muntele Măslinilor, același munte de pe înălțimea căruia Domnul Hristos le-a vorbit ucenicilor Săi, la mai bine de jumătate de mileniu distanță după cea dintâi pustiire, despre urâciunea pustiirii și apropiata distrugere a Ierusalimului. El era slava celui de-al doilea templu – acela construit după reîntoarcerea din robia Babilonului antic. Spre deosebire de templul construit de Solomon, care s-a umplut de fum la momentul în care s-a coborât foc din cer cu ocazia inaugurării (vezi 2Cron. 7:1-2), la inaugurarea templului reconstruit de cei întorși din exil nu a fost nici o manifestare specială a prezenței lui Dumnezeu. Totuși, profeția spune clar că slava celui de-al doilea templu avea să fie mai mare decât a primului. Aceasta pentru că Însuși Hristos Cel întrupat urma să se arate în interiorul acestui edificiu. Nu întâmplător, după ce a plâns pentru cetatea nepocăită, și înainte să părăsească incinta templului pentru a nu se mai întoarce acolo niciodată, Isus a declarat solemn: Iată că vi se lasă casa pustie (Mat. 23:38). Slava lui Dumnezeu părăsea pentru totdeauna ceea ce ar fi trebuit să fie o casă de rugăciune pentru toate popoarele (Is. 56:7) dar care a devenit, din păcate, o peşteră de tâlhari (Mat. 21:13).

Cum a devenit templul lui Dumnezeu o peșteră de tâlhari? Din cauza tranzacțiilor necinstite care aveau loc acolo. Oameni lacomi de câștig au găsit o metodă de a face bani de pe urma celor care veneau la Ierusalim pentru închinare, vânzându-le acestora animalele pentru jertfă la prețuri de speculă. Ei bine, Biblia vorbește în mod foarte clar despre astfel de practici ca fiind urâciuni (vezi Prov. 20:10). În acest caz este clar că nu doar templul lui Solomon a fost distrus din cauza urâciunilor care se săvârșeau acolo (închinarea idolatră este condamnată drept urâciune de către Biblie), ci și în cazul distrugerii celui de-al doilea templu avem de-a face cu niște urâciuni. În primul caz, au avut loc două curățiri ale sfântului locaș de idolii care erau acolo, înainte ca pustiirea să se abată asupra acestuia: prima a fost făcută de către împăratul Ezechia, iar cea de-a doua de către împăratul Iosia. În ambele situații, după curățire, împăratul care era în funcție a chemat poporul să serbeze Paștele. În cazul celei de-a doua pustiiri, înainte ca aceasta să aibă loc, Hristos Însuși a făcut de două ori curățirea templului, o dată cu ocazia primului Paște care a urmat botezului Său, iar a doua oară cu ocazia Paștelui de dinaintea răstignirii.

Urâciunea care aduce pustiirea
Nu numai că necinstea în afaceri este denumită „urâciune”, dar chiar acel om care o practică este o urâciune înaintea Domnului (Deut. 25:16). Astfel, persoana care adoptă anumite practici condamnate de către Biblie, el însuși poate să devină o urâciune și nu doar practica în sine (uneori tradus prin „scârbă” sau „spurcăciune” în românește). Un alt exemplu de acest fel găsim în Proverbe 17:15 unde stă scris: Cel ce iartă pe vinovat şi osândeşte pe cel nevinovat, sunt amândoi o scârbă înaintea Domnului.

Dacă un astfel de om este o scârbă (sau o urâciune), cum stau lucrurile cu acela care pe care profeția biblică îl numește omul fărădelegii (2Tes. 2:3), care va asupri pe sfinţii Celui Prea Înalt, şi se va încumeta să schimbe vremile şi legea (Dan. 7:25)? Acesta este antihristul, cu privire la a cărui apariție Biblia avertizează (1Ioan 2:18), și care este reprezentat în Apocalipsa, capitolul 13, sub simbolul unei fiare cu șapte capete și zece coarne. Înaintea lui Dumnezeu acest „om al fărădelegii” (antihristul) este o urâciune, iar despre această urâciune a fost prezis că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu (2Tes. 2:4). Astfel, avertizarea cu privire la apariția antihristului corespunde cu avertizarea că urâciunea pustiirii se va așeza în Templul lui Dumnezeu sau, așa cum spune Isus, în locul sfânt (Mat. 24:15).

Ceea ce trebuie însă avut în vedere este că la data când Ioan scria despre apariția lui antihrist, templul fusese deja distrus în nenorocirea care fusese adusă asupra Ierusalimului de invazia armatelor romane în anul 70 d.Hr. Această distrugere reprezintă o primă împlinire a pustiirii prezise, iar templul din Ierusalim nu avea să mai fie reconstruit niciodată pe acest pământ. Cum putea în acest caz urâciunea pustiirii să se așeze în templul lui Dumnezeu? Răspunsul se găsește în aplicația spirituală a profeției, o dată cu încheierea timpului de probă pentru vechiul Israel. De acum, templul este reprezentat de credincioșii chemați să fie în biserica lui Dumnezeu ca nişte pietre vii, pentru a fi zidiţi ca o casă duhovnicească, (1Pet. 2:5, vezi și Ef. 2:19-22). Vestea proastă este aceea că, potrivit profeției, antihristul avea să își așeze tronul în chiar această biserică, aceasta reprezentând aplicația spirituală a avertizării privind așezarea urâciunii pustiirii în locul sfânt. Aceasta este totodată împlinirea finală și deplină a profeției, care va aduce cu ea în cele din urmă pustiirea acestei planete, atunci când vor fi zguduite puterile cerului și pământul.

Închei această exemplificare a aplicației multiple a aceleiași profeții, în speranța de a putea reveni cu un studiu mai detaliat al subiectului urâciunii pustiirii.

Leave a Reply