16. Duhul Sfânt

Duhul Sfânt, Cel care a inspirat scrierea Sfintelor Scripturi, este Acela care ne poate oferi interpretarea corectă a profeţiei biblice. De aceea, împlinirea condiţiilor pentru a primi Duhul Sfânt reprezintă împlinirea condiţiilor pentru a putea înţelege profeţia. Acest lucru este cu atât mai normal cu cât adevărurile profeţiei nu sunt destinate înţelegerii vrăjmaşilor lui Dumnezeu, ci doar adevăraţilor urmaşi ai Domnului Hristos, adică acei oameni care aleg să se supună călăuzirii Duhului Sfânt.  (Ioan 16:13; 1Cor. 2:11-15; Apoc. 1:3; Dan. 12:10; Ps. 119:130)

Dar, de fapt, în om, duhul, suflarea Celui Atotputernic, dă priceperea. (Iov 32:8)

Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuie judecate duhovniceşte. Omul duhovnicesc, dimpotrivă, poate să judece totul, şi el însuşi nu poate fi judecat de nimeni. (1Cor. 2:14-15)

Având în vedere că prin Domnul Hristos au fost făcute toate lucrurile cari sunt în ceruri şi pe pământ (Col. 1:16), El trebuie să fi fost Acela care, în cea de-a şasea zi a creaţiunii, a suflat asupra omului suflarea de viaţă (vezi Gen. 2:7). Privind din această perspectivă, gestul Mântuitorului când, după învierea Sa din morţi, S-a arătat ucenicilor şi a suflat asupra lor, zicând: Luaţi Duh Sfânt! (Ioan 20:22), capătă o semnificaţie aparte. Acela care modelase pe Adam din ţărâna pământului şi apoi i-a dat suflare de viaţă acestuia, ştia mai bine decât oricine nevoia cea mai mare a omului. De aceea, în instrucţiunile speciale pe care El le-a transmis ucenicilor chiar înainte de crucificarea Sa, un loc central l-a avut învăţătura cu privire la Duhul Sfânt.

Duhul dătător de viaţă
Vorbind ucenicilor despre Mângâietorul ceresc, Isus nu aducea în discuţie un subiect nou şi nemaiauzit. Duhul lui Dumnezeu este prezentat în Biblie încă din primele versete ale raportului creaţiunii (vezi Gen. 1:2). Dar în mod special în raportul biblic al modului în care omul a fost adus la existenţă, regăsim un adevăr plin de însemnătate: din momentul modelării acestuia din ţărână, până la momentul în care Creatorul a suflat asupra lui suflarea de viaţă, omul nu era practic decât o masă inertă de materie. El urma să primească viaţă numai prin Duhul Sfânt, lucru subliniat foarte clar prin cuvintele lui Iov:

Duhul lui Dumnezeu m-a făcut, şi suflarea Celui Atotputernic îmi dă viaţă. (Iov 33:4)

Tot Iov spune că Duhul Sfânt este Acela care ne poate da pricepere (vezi Iov 32:8). De aceea, atunci când Biblia spune omului să nu fie ca un cal sau ca un catâr fără pricepere (Ps. 32:9), el este îndemnat de fapt să se ridice deasupra condiţiei necuvântătoarelor, primind Duhul lui Dumnezeu. Fără această binecuvântare cerească, chiar şi omul pus în cinste, şi fără pricepere [adică lipsit de Duhul Sfânt], este ca dobitoacele (Ps. 49:20).

La creaţiune, cu toate că nu era singura făptură vie pe care Dumnezeu o lăsase pe pământ, în om se afla o formă superioară de viaţă, comparativ cu aceea a lumii animale. În timp ce viaţa sa fizică era întreţinută, la fel cu aceea a animalelor, din roadele pământului (Gen. 1:29-30), viaţa sa spirituală, care îl plasa pe acesta într-o sferă superioară, era şi ea întreţinută de ceva:

Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu (Mat. 4:4).

Duhul meu nu se va lupta întotdeauna cu omul (Gen. 6:3)
Planul lui Dumnezeu pentru om a fost încă de la început ca trupul lui să fie un templu viu, în care să locuiască Duhul Sfânt (vezi 1Cor. 6:19), asemenea îngerilor sfinţi care compun oştirea cerurilor (Ps. 33:6). Asemenea acestor fiinţe cereşti, omul avea capacitatea de a înţelege cuvintele lui Dumnezeu şi a le asimila. Toate sunt supuse Cuvântului lui Dumnezeu şi toate ascultă de glasul său. Omul însă are capacitatea de a lua o decizie conştientă cu privire la cuvintele Creatorului, de a asculta sau nu.

Desigur că, la urma urmei, chiar şi viaţa fizică a fost dată şi este păstrată prin Cuvântul lui Dumnezeu. La cuvântul Creatorului a dat pământul verdeaţă, iarbă cu sămânţă, pomi roditori, care să facă rod după soiul lor şi care să aibă în ei sămânţa lor pe pământ la început, şi puterea aceluiaşi cuvânt face ca pământul să îşi dea roadele până în ziua de astăzi. Însă dacă omul se mulţumeşte doar cu ceea ce îi împlineşte nevoile fiziologice nu dăinuieşte, ci este ca animalele care pier (Ps. 49:12, traducerea Fidela). Cu toate că, la fel ca în cazul tuturor celorlalte lucruri create, viaţa lui fizică este păstrată pentru o vreme prin cuvântul puterii lui Hristos (Evr. 1:3), el este precum cerurile şi pământul de acum care sunt păzite şi păstrate, prin acelaşi cuvânt, pentru focul din ziua de judecată şi de pieire a oamenilor nelegiuiţi (2Pet. 3:7).

Există un scop dumnezeiesc în faptul ca planeta aceasta răzvrătită este păstrată pentru ziua judecăţii şi nu a fost anihilată în momentul în care omul a respins în mod conştient Duhul de viaţă, prin acceptarea minciunilor vrăjmaşului în locul cuvintelor lui Dumnezeu. La fel cum lumea care a ieşit la început din apă (2Pet. 3:5) a fost păstrată până la potop, iar până la pieirea ei tot prin apă (v. 6) Duhul lui Dumnezeu „s-a luptat” cu omul (Gen. 6:3, traducerea Fidela) şi în lumea de acum, păstrată pentru focul din ziua de judecată, acelaşi Duh are un rol de împlinit. Lucrarea sa este de a mustra lumea de păcat şi de dreptate şi de judecată (Ioan 16:8, traducerea Fidela), pentru ca omul, convins fiind de păcat, să se poată întoarce la Dumnezeu şi să primească cuvintele vieţii veşnice. Până atunci el este, am putea spune, asemenea celui aflat în moarte cerebrală, dar ale cărui funcţii vitale sunt ţinute artificial în stare de funcţionare de niște aparate, în speranţa că la un moment dat creierul său va fi reactivat şi va redobândi adevărata viaţă. El va primi în tot acest timp oxigenul şi nutrienţii necesari vieţii fizice, însă percepţiile şi facultăţile superioare ale minţii rămân adormite.

Primirea Duhului
De aceea, Isus caută să ne atragă atenţia de la mâncarea pieritoare, înspre mâncarea care rămâne pentru viaţa veşnică (Ioan 6:11). Despre ce mâncare este vorba aici a fost lămurit foarte clar de către Mântuitorul atunci când a afirmat: cuvintele, pe cari vi le-am spus Eu, sunt duh şi viaţă (v. 63). Această afirmaţie dovedeşte de fapt adevărul că primirea cuvintelor Sale este sinonimă cu primirea Duhului dătător de viaţă al lui Dumnezeu. Iată cum a sunat invitaţia de a primi aceste cuvinte, aşa cum a fost ea lansată în ultima zi a sărbătorii corturilor, sărbătoare care comemora purtarea de grijă a lui Iehova în anii de umblare a poporului Său prin pustie:

Dacă însetează cineva, să vină la mine şi să bea. Cel ce crede în mine, după cum a spus scriptura, din lăuntrul lui vor curge râuri de apă vie. (Dar spunea aceasta despre Duhul, pe care cei ce cred în el urmau să îl primească, pentru că Duhul Sfânt încă nu fusese dat, pentru că Isus nu fusese încă glorificat.) (Ioan 7:37-39, traducerea Fidela)

Una din nevoile poporului călător din vremea lui Moise, care au fost împlinite în chip minunat, a fost setea. Cel care împlinise această nevoie atunci, era acum prezent în carne şi oase în mijlocul poporului adunat la sărbătoare. Hristos, Izvorul apelor vii (Ier. 2:13), era de fapt răspunsul dat cererii evreilor adunaţi la muntele Sinai, atunci când aceştia au dorit să nu le mai vorbească Dumnezeu, ca să nu moară:

Domnul Dumnezeul tău îţi va ridica din mijlocul tău, dintre fraţii tăi, un proroc ca mine: să ascultaţi de el! Astfel, el va răspunde la cererea pe care ai făcut-o Domnului Dumnezeului tău la Horeb, în ziua adunării poporului, când ziceai: „Să nu mai aud glasul Domnului Dumnezeului meu şi să nu mai văd acest foc mare, ca să nu mor.” Atunci Domnul mi-a zis: „Ce au zis ei, este bine. Le voi ridica din mijlocul fraţilor lor un proroc ca tine, voi pune cuvintele Mele în gura lui, şi el le va spune tot ce-i voi porunci Eu. Şi dacă cineva nu va asculta de cuvintele Mele, pe care le va spune el în Numele Meu, Eu îi voi cere socoteală. …” (Deut. 18:15-19)

Din păcate, dacă cei din vremea lui Moise n-au suportat măreţia şi slava din care Domnul le-a vorbit, atunci când Isus a venit în mijlocul poporului în chip umil ca să le prezinte cuvintele vieţii veşnice, pentru ei aceasta a reprezentat o pricină de poticnire. În nici unul dintre cazuri problema nu a fost felul în care Dumnezeu a vorbit, ci lipsa de credinţă a celor cărora le-au fost adresate cuvintele (vezi Fapte 7:38-39; Rom. 3:2-3). Iar credinţa este condiţia absolut necesară pentru primirea Duhului Sfânt, aşa cum putem observa din Ioan 7:38-39, lucru confirmat dealtfel şi de apostolul Pavel:

Iată numai ce voiesc să ştiu de la voi: prin faptele Legii aţi primit voi Duhul ori prin auzirea credinţei? [] Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii [] pentru ca, prin credinţă, noi să primim Duhul făgăduit. (Gal. 3:2, 13-14)

 

Credinţa care ne face neprihăniţi

Dacă slujba aducătoare de osândă a fost slăvită, cu cât mai mult o întrece în slavă slujba aducătoare de neprihănire? (2Cor. 3:9)

Contextul acestui verset arată că slujba aducătoare de neprihănire este de fapt slujba Duhului (v. 8). Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu (1Cor. 2:14). Avem nevoie de transformarea minţii pentru a primi o minte duhovnicească, asemenea minţii lui Isus Hristos. Adică, trebuie „să ne îmbrăcăm” în omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu, de o neprihănire şi sfinţenie pe care o dă adevărul (Ef. 4:24, vezi şi Col. 3:10). Sau, putem spune: „o neprihănire şi sfinţenie pe care o dă Cuvântul”, pentru că Isus a definit adevărul ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu (vezi Ioan 17:17).

Credinţa în Dumnezeu înseamnă, de fapt, credinţa în Cuvântul Său care ne face neprihăniţi, pentru că în acest Cuvânt există putere creatoare, având chiar în el însuşi capacitatea de a produce din nimic exact acel lucru pe care gura lui Dumnezeu îl rosteşte. Atunci când Dumnezeu spune întunericului „Să fie lumină”, este lumină, când El declară pe păcătos neprihănit (Rom. 4:5), acel om devine cu adevărat neprihănit.

Căci Dumnezeu, care a zis: „Să lumineze lumina din întunerec”, ne-a luminat inimile, pentru ca să facem să strălucească lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos. (2Cor. 4:6)

A înţelege adevărul de origine cerească înseamnă a primi în inimă Cuvântul care ne face neprihăniţi prin puterea sa creatoare. Acest adevăr este ilustrat în Vechiul Testament printr-o serie de imagini. Iată una dintre ele:

Ci dreptatea să curgă ca o apă curgătoare, şi neprihănirea ca un pârâu care nu seacă niciodată! (Amos 5:24)

Nu a folosit Isus tocmai această imagine în Ioan 7:37-39, atunci când vorbea despre Duhul Sfânt? Iar în cartea profetului Osea avem din nou imaginea apei asociată cu primirea neprihănirii, doar că de această dată apa nu este prezentată ca o apă curgătoare ci sub formă de ploaie. După ce în Osea 6:3 ploaia are de a face cu a-L cunoaşte pe Domnul, mai apoi, aceeaşi carte profetică detaliază cu privire la modul concret în care îl putem cunoaşte pe Domnul:

Semănaţi pentru voi înşivă în dreptate, seceraţi în milă, desţeleniţi-vă pământul; fiindcă este timpul să căutaţi pe DOMNUL, până va veni el şi va ploua dreptate peste voi. (Osea 10:12, traducerea Fidela)

Astfel, credinţa este condiţia atât pentru a deveni neprihăniţi, cât şi pentru primirea Duhului Sfânt. Acest lucru este cât se poate de logic pentru că Duhul Sfânt, locuind în inimă, are nişte rezultate practice în viaţa omului. În primul rând dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt (Rom. 5:5). Iar dragostea [] este împlinirea Legii (Rom. 13:10), Lege care reprezintă de fapt standardul neprihănirii, sau al dreptăţii, pentru că cei neprihăniţi sunt cei ce păzesc Legea, [] cei ce înfăptuiesc dreptatea în orice vreme (Ps. 106:3, vezi și Rom. 2:13).

Dragostea este totodată prima din lista de calităţi care compun roada Duhului. Cu privire la aceste calităţi Biblia afirmă într-un mod foarte clar: Împotriva acestor lucruri nu este lege (Gal. 5:23). Înţelegem astfel că toţi cei care au această roadă nu sunt condamnaţi de Legea divină ci, dimpotrivă, ei sunt în perfectă armonie cu ea.

A nu se înţelege de aici că eforturile noastre de a păzi Legea în propriile puteri pot aduce Duhul Sfânt. Căci noi, prin Duhul, aşteptăm prin credinţă nădejdea neprihănirii (Gal. 5:5). Iar a încerca să îl „impresionezi” pe Dumnezeu cu propriile tale eforturi trădează de fapt necredinţa în promisiunile Sale. Omul a fost creat neprihănit la început prin Cuvântul lui Dumnezeu şi tocmai din cauza îndoielii şi a lipsei de credinţă în acest Cuvânt, a pierdut el starea de neprihănire.

Toate câte sunt supuse Cuvântului creator sunt în armonie cu legile lui Dumnezeu:

După legile Tale stă în picioare totul astăzi, căci toate lucrurile Îţi sunt supuse. (Ps. 119:91).

De aceea, pentru a fi readus în armonie cu Legea lui Dumnezeu, omul va trebui ca, prin credinţă, să ajungă înapoi la starea de supunere faţă de Cuvântul inspirat. Să crezi pe Dumnezeu, înseamnă să socoteşti că adevărat şi cu totul vrednic de primit este cuvântul care zice: „Hristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi”, dintre care cel dintâi sunt eu (1Tim. 1:15). Acceptând mărturisirea pe care a făcut-o Dumnezeu despre Fiul Său (1Ioan 5:10), socotind credincios pe Acela care declară pe păcătos neprihănit (Rom. 4:5), primeşti în inimă Cuvântul Celui care nu poate să mintă (Tit 1:2). Prin acest Cuvânt, Însuşi Isus Hristos, Cel neprihănit (1Ioan 2:1) locuieşte în inimă (vezi Rom. 10:7-8 şi Ioan 15:17). Iar omul în a cărui inimă locuieşte Mântuitorul trăieşte în neprihănire şi este neprihănit, cum El însuşi este neprihănit. (1Ioan 3:7).

Pe de altă parte, cine nu crede pe Dumnezeu Îl face mincinos, fiindcă nu crede mărturisirea pe care a făcut-o Dumnezeu despre Fiul Său (1Ioan 5:10). Nu putem să credem doar o parte din Cuvântul Său pentru că, în momentul în care punem sub semnul întrebării chiar şi o iotă din afirmaţiile Creatorului, prin aceasta Îl facem de fapt mincinos pe El ca Persoană. Îndoindu-ne de un singur cuvânt al Său, noi ne vom îndoi de fapt de credibilitatea tuturor afirmaţiilor Sale şi ne vom aşeza pe scaunul de judecător pentru a decide ce este adevărat şi ce nu din ceea ce El spune. În felul acesta au ajuns oamenii muritori şi supuşi greşelii să se încumete să adauge şi să scoată cuvinte din textul inspirat, să ignore sau să reinterpreteze ceea ce Dumnezeu a zis.

Felul în care noi trebuie să primim Cuvântul este acelaşi în care credincioşii tesaloniceni l-au primit: nu ca pe cuvântul oamenilor, ci, aşa cum şi este în adevăr, ca pe Cuvântul lui Dumnezeu (1Tes. 2:13). Cuvintele Celui care zice, şi se face; porunceşte şi ce porunceşte ia fiinţă (Ps. 33:9) nu pot fi puse pe aceeaşi treaptă cu cuvintele celor care sunt o suflare care trece şi nu se mai întoarce (Ps. 78:39). Cel credincios va crede fiecare cuvânt al Aceluia care cheamă lucrurile cari nu sunt, ca şi cum ar fi (Rom. 4:17), pentru că lucrurile respective există în chiar Cuvântul rostit de Creator, iar pentru el acesta devine viaţa sa (vezi Deut. 32:46-47). Astfel, credinţa lui face realitate acest Cuvânt sacru, inclusiv ceea ce a fost făgăduit prin profetul Ezechiel:

Voi pune Duhul Meu în voi, şi vă voi face să urmaţi poruncile Mele şi să păziţi şi să împliniţi legile Mele (Ez. 36:27)

 

Duhul Sfânt ca Învăţător
Cred că este deja clar că imaginea zugrăvită prin cuvintele Mântuitorului din Ioan 7:37-39, şi prin care vorbea contemporanilor Săi despre Duhul Sfânt, nu era ceva nou, ci ea îşi are de fapt rădăcina în Vechiul Testament. Invitaţia adresată celor însetaţi care a fost rostită atunci, cu ocazia publică a ultimei zile a sărbătorii corturilor se regăseşte, de exemplu, şi la începutul capitolului 55 din Isaia. Apoi, tot în acelaşi capitol, este rostită o făgăduinţă plină de însemnătate, care ilustrează felul în care cei însetaţi vor fi adapaţi:

Căci după cum ploaia şi zăpada se pogoară din ceruri, şi nu se mai întorc înapoi, ci udă pământul şi-l fac să rodească şi să odrăslească, pentru ca să dea sămânţă semănătorului şi pâine celui ce mănâncă, tot aşa şi Cuvântul Meu, care iese din gura Mea, nu se întoarce la Mine fără rod, ci va face voia Mea şi va împlini planurile Mele. (Is. 55:10-11)

Iată încă o dovadă, dacă era cumva nevoie de încă una, care arată faptul că primirea Duhului, ilustrată prin imaginea apei (sub formă de ploaie în cazul acesta) care adapă şi dă viaţă, este sinonimă cu primirea Cuvântului inspirat. Aceeaşi asociere o găsim şi în cântarea încredinţată de Moise adunării lui Israel, atunci când acesta se afla la finalul lucrării sale:

Ca ploaia să curgă învăţăturile mele, Ca roua să cadă cuvântul meu, Ca ploaia repede pe verdeaţă, Ca picăturile de ploaie pe iarbă! (Deut. 32:2)

Observăm în această ultimă referinţă biblică faptul că nu doar cuvintele, ci şi învăţătura de origine cerească, este asociată cu imaginea ploii. La fel cum este imposibil să primim Duhul Sfânt în timp ce respingem cuvintele lui Hristos, nu putem să primim această binecuvântare, fără ca să primim învăţătura pe care o aduce. De fapt, unul dintre scopurile de căpetenie pentru care acest Mângâietor urma să fie trimis urmaşilor lui Isus avea să fie acela de a îi învăţa cu privire la adevărurile fundamentale ale lui Dumnezeu:

Dar Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl în Numele Meu, vă va învăţa toate lucrurile şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu. (Ioan 14:26)

Cunoaşterea de Dumnezeu pe care o primim prin acea învăţătură ce este simbolizată prin ploaie, este cunoaşterea care ne aduce dreptate (sau neprihănire). Duhul Sfânt, Cel trimis de Tatăl pentru a mărturisi despre Isus Hristos (vezi Ioan 15:26), are tocmai rolul acesta: de a ni-l face cunoscut pe Dumnezeu. Isus a spus ucenicilor:

Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit şi vă va descoperi lucrurile viitoare. (Ioan 16:13)

Ploaia timpurie şi ploaia târzie

Fiţi veseli, voi copii ai Sionului, şi bucuraţi-vă în DOMNUL Dumnezeul vostru, pentru că el v-a dat ploaia timpurie cu măsură şi va face să cadă pentru voi ploaia, ploaia timpurie şi ploaia târzie în [luna] întâi. (Ioel 2:23, traducerea Fidela)

Atunci vom cunoaşte, dacă urmărim a cunoaşte pe DOMNUL; ieşirea lui este pregătită ca dimineaţa; şi el va veni la noi ca ploaia, ca ploaia târzie şi timpurie pentru pământ. (Osea 6:3, traducerea Fidela)

În ambele texte termenul generic de „ploaie” este pomenit ca manifestându-se sub două forme specifice: ploaia timpurie şi ploaia târzie. În timp ce în prima fază a dezvoltării plantei ploaia timpurie era necesară creşterii acesteia, cea târzie, numită şi ploaia de primăvară, cădea în ţinuturile Palestinei în lunile martie şi aprilie, având rolul de a maturiza roadele, pregătindu-le pentru seceriş. Biblia spune că secerişul este sfârşitul veacului (Mat.13:39). Potrivit capitolului 14 din Apocalipsa, acest moment are de-a face cu împlinirea unui timp profetic, lucru indicat prin cuvintele a venit ceasul (Apoc. 14:15). Acest eveniment este însă prezentat în mod clar ca fiind precedat de o solie de avertizare, solia celui de-al treilea înger, aceea care, asemenea ploii târzii din Palestina, trebuie să pregătească roadele pentru secerişul spiritual ce trebuie să aibă loc la încheierea istoriei (v. 9-13).

Și, ca şi când nu ar fi suficiente dovezile pe care le-am văzut deja, şi care confirmă faptul că primirea Duhului presupune primirea cuvintelor lui Dumnezeu, mai avem încă una. Iov, atunci când rememorează felul în care oferea învăţătură ascultătorilor săi, compară cuvintele pe care el le rostea cu ploaia şi cu roua:

După cuvântările mele, niciunul nu răspundea, şi cuvântul meu era pentru toţi o rouă binefăcătoare. Mă aşteptau ca pe ploaie, căscau gura ca după ploaia de primăvară. (Iov 29:22-23)

În timp ce acest text identifică învăţătura cu ploaia de primăvară, adică ploaia târzie, ceea ce este remarcabil atunci când vine vorba de ploaia timpurie este faptul că la originea acestui termen se află un verb (יָרָה – yarah) care, în funcţie de context, poate fi tradus din ebraică prin „a călăuzi”, „a învăţa” sau „a instrui”. În Vechiul Testament îl întâlnim de 84 de ori şi, în majoritatea cazurilor este tradus prin „a învăţa” sau alţi termeni asemănători în semantică (vezi, de exemplu, Ex. 4:15, 35:34; Lev 10:11; Deut. 33:10; Ps. 27:11; 32:8; Psa 86:11119:33, 102; Prov. 4:115:13; 11:25 etc.).

 

Concluzie

În parabola semănătorului rostită de Domnul Hristos, toate cele patru categorii amintite acolo, fie că ele aduc roadă sau nu, au în comun faptul că sunt formate din oameni care aud Cuvântul. Cei care aduc roadă însă sunt aceia care aud Cuvântul şi îl şi înţeleg (Mat. 13:23, compară cu v. 19). Din moment ce Duhul lui Dumnezeu dă priceperea, înseamnă că primirea acestuia reprezintă caracteristica lor distinctivă, care le dă viaţă şi îi face roditori.

Copiii lui Dumnezeu sunt născuţi din nou nu dintr-o sămânţă, care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi, prin Cuvântul lui Dumnezeu (1Pet. 1:23). Dar fără Duhul Sfânt, Cuvântul rămâne o literă moartă şi fără putere. Este Duhul cel care face adevărul roditor în viaţa credinciosului, pe măsură ce acesta îl primeşte în inimă prin credinţă. De la începutul umblării lor cu Dumnezeu şi până la starea de om mare în Isus Hristos (Ef. 4:13), Duhul Sfânt este Învăţătorul lor.

Daniel, cel pe care Dumnezeu l-a făcut priceput în toate vedeniile şi în toate visele (Dan. 1:17) a fost un astfel de om. Până şi împăraţii păgâni ai Babilonului s-au simţit obligaţi să recunoască faptul că Duhul lui Dumnezeu se odihnea asupra Sa (vezi Dan 4:8-9, 185:11, 14). Acest dar ceresc însă nu a fost limitat doar la Daniel, sau doar la câţiva aleşi privilegiaţi. Căci Domnul Îşi întinde privirile peste tot pământul, ca să sprijinească pe aceia a căror inimă este întreagă a Lui (2Cron. 16:9). Hristos este gata să se descopere tuturor celor care Îl caută pe paginile Apocalipsei, aşa cum stă scris:

Şi Duhul şi Mireasa zic: „Vino!”, şi cine aude să zică: „Vino!”, şi celui ce îi este sete să vină; cine vrea să ia apa vieţii fără plată! (Apoc. 22:17).