Dumnezeu nu se schimbă, nici felul lui de a proceda cu fiii oamenilor. El acţionează pe baza aceloraşi principii stabilite încă de la început, principii izvorâte din caracterul Său. Deciziile omului, şi caracterul pe care el şi-l formează, stabilesc rolul pe care acesta îl va juca pe scena istoriei şi în împlinirea profeţiei. (Ez. 16:59; 33:11-19; Mal. 3:6)
Cine a călcat Legea lui Moise este omorât fără milă, pe mărturia a doi sau trei martori. Cu cât mai aspră pedeapsă credeţi că va lua cel ce va călca în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, va pângări sângele legământului, cu care a fost sfinţit, şi va batjocori pe Duhul harului? (Evr. 10:28-29).
Judecat prin prisma unor idei preconcepute, acest text ar putea însemna pentru unii o anumită diferenţă, în funcţie de perioada de timp, a felului lui Dumnezeu de a judeca: cei care au trăit înainte de jertfa Domnului Hristos, au fost judecaţi în funcţie de Legea lui Moise, iar de la evenimentul de pe Golgota începând, oamenii vor fi judecaţi în funcţie de cum se raportează la Evanghelie. Însă, aşa cum am văzut la punctul anterior, Scriptura este expresia caracterului Aceluia care nu se schimbă (vezi Mal. 3:6; Iac. 1:17). Isus Hristos, care este acelaşi ieri şi azi şi în veci (Evr. 13:8) a spus: Scriptura nu poate fi desfiinţată (Ioan 10:35).
Scriptura, asemenea Celui care a inspirat-o, este neschimbătoare. Această carte sfântă este un tot-unitar şi se explică pe ea însăşi, potrivit principiului: Învăţătură peste învăţătură, învăţătură peste învăţătură, poruncă peste poruncă, poruncă peste poruncă, puţin aici, puţin acolo (Is. 28:13). Înaintea acestei descoperiri dumnezeieşti nu trebuie să venim cu ideile noastre preconcepute ca nişte judecători ai Cuvântului sfânt, ci asemenea unor copilaşi. Venind în temere de Dumnezeu înaintea ei şi comparând text cu text, vom observa în mod clar că între Evanghelie şi Lege nu există absolut nici un conflict. Oamenii, indiferent de veacul în care au trăit, vor fi judecaţi după acelaşi standard neschimbător:
Să vorbiţi şi să lucraţi ca nişte oameni care au să fie judecaţi de o lege a slobozeniei (Iac. 2:12).
Legătura dintre Evanghelie şi Lege
Şi faptul acesta se va vedea în ziua când, după Evanghelia mea, Dumnezeu va judeca, prin Isus Hristos, lucrurile ascunse ale oamenilor (Rom. 2:16).
Poate că traducerea Cornilescu a textului de mai sus, luat separat de restul Scripturii, oferă o oarecare marjă de interpretabilitate. Dacă însă mai punem alături şi cuvintele apostolului Petru din 1Pet. 4:17, devine clar că, precum este adevărat că oamenii vor fi judecaţi după Lege, la fel de adevărat este că ascultarea de Evanghelie este o condiţie absolut necesară pentru un verdict favorabil la judecată. Pe de altă parte, neascultarea de Evanghelie este pedepsită cu moartea (2Tes. 1:8), în aceeaşi măsură în care păcatul, care este definit drept nelegiuire sau călcare a Legii, este pedepsit cu moartea (vezi Ez. 18:18 20, 24, 26).
De asemenea, este demn de observat în Biblie că, la fel cum Legea este veşnică (Ps. 111:7-8) şi Evanghelia este veşnică (Apoc. 14:6). Lucrul acesta nu ar trebui să ne mire, din moment ce tronul lui Dumnezeu este veşnic (Ps. 45:6; Evr. 1:8) şi chiar acolo, la centrul de guvernare al universului nesfârşit, dreptatea Legii este unită în mod desăvârşit cu bunătatea şi credincioşia Evangheliei:
Dreptatea şi judecata sunt temelia scaunului Tău de domnie; bunătatea şi credincioşia sunt înaintea feţei Tale (Ps. 89:14).
Exemple care ilustrează legătura dintre Evanghelie şi Lege
Am putea găsi oare în Vechiul Testament exemple de oameni care au pângărit sângele legământului?
Despre Abel stă scris că el a adus o jertfă care a fost bine-primită de Dumnezeu, jertfă prin care a căpătat mărturia că este neprihănit (Evr. 11:4). Nu jertfirea animalului în sine a avut vreo virtute de a-l face pe Abel neprihănit, căci este cu neputinţă ca sângele taurilor şi al ţapilor să şteargă păcatele (Evr. 11:4). Însă această jertfă pe care el a adus-o era expresia credinţei lui în Mântuitorul promis, care urma să vină şi să plătească preţul cu preţ de sânge răscumpărarea noastră din sclavia păcatului. Potrivit Scripturii sângele este viaţa (Deut. 12:23), iar prin oferirea sângelui Său, Hristos Şi-a oferit propria viaţă, o viaţă egală cu viaţa veşnicului Dumnezeu, ca astfel noi să primim darul mântuirii. Însă fratele mai mare al lui Abel, Cain, a desconsiderat această mântuire aşa de mare (Evr. 2:3). Jertfa pe care el a adus-o a exprimat mai degrabă încrederea în propriile sale fapte şi nu credinţa în meritele sângelui ispăşitor. Şi, fără credinţă, este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! (Evr. 11:6).
Pe cât de sigur este faptul că primul fiu al lui Adam nu a manifestat credinţă în Evanghelie, la fel de sigur este şi faptul că el a fost un călcător al Legii. El l-a ucis în inima lui pe fratele său din momentul în care a respins Evanghelia harului lui Hristos şi, atunci când oportunitatea aceasta s-a ivit, Cain a pus în aplicare ceea ce era în inima lui (vezi Gen. 4:5-8).
Putem continua pe aceeaşi linie cu exemplul împăratului Saul care, având o concepţie joasă cu privire la Marea jertfă spre care sacrificiile ceremoniale arătau, şi-a permis să trateze cu uşurătate aceste sacrificii, neţinând cont de prevederile exprese lăsate de Dumnezeu cu privire la felul în care trebuiau ele aduse. La fel de sigură precum lipsa de credinţă a lui Saul a fost şi nelegiuirea lui, manifestată prin ura şi dorinţa sa nestăvilită de a-l ucide pe acela pe care îl considera rivalul său de moarte.
Mergând mai departe, în Noul Testament, cunoaştem ura şi persecuţia împotriva lui Hristos şi a urmaşilor Săi, pornită de către aceia care au respins Evanghelia. Iar această ură va exista până la sfârşit în inimile nerenăscute ale vrăjmaşilor neprihănirii.
Umbra şi înfăţişarea adevărată a lucrurilor
Revenind la textul de la care am început, s-ar putea ridica o întrebare: este Legea lui Moise (Evr. 10:28) menţionată acolo, aceeaşi cu Legea slobozeniei (Iac. 2:12) după care, potrivit Scripturii, vom fi judecaţi? Legea lui Moise a fost dată la Sinai şi, potrivit apostolului Pavel, legământul încheiat acolo dă naştere la copii ai robiei (vezi Gal. 4:24). Dar Ierusalimul cel de sus este slobod (v. 26) şi acesta este locul sfânt de care trebuie noi să ne apropiem cu deplină încredere, ştiind că acolo se află scaunul harului (vezi Evr. 12:22; 4 :16). Acest scaun de domnie are dreptatea şi judecata drept temelie (Ps. 97:2). Cu alte cuvinte, harul Evangheliei şi dreptatea Legii se întâlnesc la tronul lui Dumnezeu, lucru pe care l-am amintit cu doar câteva paragrafe mai sus.
Pe de altă parte, Legea care a fost dată prin Moise, este numită umbra bunurilor viitoare, nu înfăţişarea adevărată a lucrurilor (Evr. 10:1). Ea cuprindea, între altele, prevederi cu privire la serviciile ceremoniale de la sanctuarul construit la Sinai de mâini omeneşti. Acest cort mobil a fost construit după un model care i-a fost arătat lui Moise, în conformitate cu porunca: „să faci totul după chipul care ţi-a fost arătat pe munte” (Evr. 8:5). În timp ce acest cort reprezenta doar o umbră, înfăţişarea adevărată a lucrurilor o constituie sanctuarul ceresc, adevăratul cort, care a fost ridicat nu de un om, ci de Domnul (v. 2). Jertfele de animale care erau aduse potrivit poruncii lui Moise erau şi ele o umbră, iar înfăţişarea adevărată a lucrurilor o constituie jertfirea trupului lui Isus Hristos (Evr. 10:1). Iar umbra tronului ceresc, a cărei temelie este dreptatea lui Dumnezeu, o constituia chivotul legământului, care avea în interiorul său cele două table de piatră, numite tablele legământului (Evr. 9:4) sau table ale mărturiei (Ex. 32:15).
Alege viaţa!
Aceste table de piatră pe care Însuşi Dumnezeu a scris codul Său moral, sumarizat în cele zece porunci, erau ele însele o umbră a Legii care stă drept temelie a tronului şi, în mod implicit, a guvernării lui Dumnezeu. Apostolului Ioan i-a fost dat să vadă, atunci când se afla în viziune, un râu cu apa vieţii, limpede ca cristalul, care ieşea din scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului (Apoc. 22:1). Iar invitaţia care ne este adresată sună astfel: celui ce îi este sete, să vină; cine vrea, să ia apa vieţii fără plată! (v. 17). Cu alte cuvinte, chiar astăzi, oricine însetează poate să vină şi să se adape din dreptatea (adică neprihănirea – vezi Mat. 5:6) care vine de la tronul universului şi pe care Tatăl ceresc şi Domnul Hristos o împărtăşesc cu mână largă.
Însă Legea scrisă pe table de piatră, care este o umbră a adevăratei Legi, nu poate oferi nici o neprihănire. Din chivotul în care erau ele aşezate nu curgea nici o apă care să dea viaţă. În pustie, setea israeliţilor era potolită de apa care curgea din stânca ce fusese lovită. Dar apa aceasta nu putea nimic mai mult decât să satisfacă decât o necesitate fiziologică, atât timp cât cel care bea din ea nu vedea în miracolul prin care îi fusese ea oferită, simbolul spre care arăta. Stânca din care călătorul însetat se adăpa arăta spre Hristos (1Cor. 10:4), Singurul care putea să ofere adevărata viaţă.
Cum putem primi în mod efectiv viaţa Domnului Hristos? Nu suntem lăsaţi în întuneric cu privire la acest subiect crucial, căci Însuşi Mântuitorul ne spune: cuvintele, pe cari vi le-am spus Eu, sunt duh şi viaţă (Ioan 6:63). Poporul care tocmai fusese eliberat din robia Egiptului ar fi putut primi această viaţă la Sinai, când Dumnezeu a rostit toate aceste cuvinte (Ex. 20:1) – adică cele zece porunci. Însă experienţa lor ne aduce aminte mai degrabă de aceea a omului care mărturisea: porunca, ea, care trebuia să-mi dea viaţa, mi-a pricinuit moartea (Rom. 7:10). Nu întâmplător, evreii adunaţi lângă muntele Sinai pentru a asculta cuvintele Legii i-au spus lui Moise: Vorbeşte-ne tu însuţi şi te vom asculta: dar să nu ne mai vorbească Dumnezeu, ca să nu murim (Ex. 20:19).
Aşa cum a spus îngerul Mariei, niciun cuvânt de la Dumnezeu nu este lipsit de putere (Luca 1:37). Însă, cu privire la evreii eliberaţi din robie stă scris: Cuvântul care le-a fost propovăduit, nu le-a ajutat la nimic, pentru că n-a găsit credinţă la cei ce l-au auzit (Evr. 4:2). Credinţa este o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd (Evr. 11:1) şi tot ceea ce nu vine din încredinţare e păcat (Rom. 14:23). Astfel, evreii din vremea aceea nu au primit viaţa Mântuitorului din cuvintele Dătătorului Legii, pentru că această viaţă nu poate coexista cu păcatul.
Cuvintele lor – „Vom face tot ce a zis Domnul!” (Ex. 19:8) – erau lipsite de putere şi nu erau nicidecum o manifestare a credinţei. În loc să vină înainte cu această promisiune pripită, ei ar fi trebuit să primească în mod simplu ceea ce Dumnezeu le vorbea, încredinţaţi fiind că acele cuvinte vii (Fapte 7:38, vezi şi Deut. 32:46-47) care le erau adresate, aveau în ele însele puterea de a împlini în mod exact ceea ce ele spuneau. Supunerea faţă de Cuvântul Creatorului i-ar fi adus în armonie cu Legea Sa (adică i-ar fi făcut neprihăniţi), asemenea tuturor lucrurilor care au fost create prin Cuvânt şi sunt susţinute prin puterea creatoare a acestuia:
După legile Tale stă în picioare totul astăzi, căci toate lucrurile Îţi sunt supuse (Ps. 119:91).
În loc de această încredere simplă în Cuvântul lui Dumnezeu şi puterea sa, evreii au manifestat încrederea în propriile lor fapte, făcând acea promisiune pripită că ei vor păzi Legea prin puterea lor. Bunele lor intenţii nu aveau să aducă însă nicidecum rezultatul dorit pentru că, aşa cum explică apostolul, nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac (Rom. 7:18).
După ce evreii au cerut ca să nu le mai vorbească Dumnezeu ca să nu moară, Domnul a zis lui Moise: „Suie-te la Mine pe munte şi rămâi acolo. Eu îţi voi da nişte table de piatră cu Legea şi poruncile pe care le-am scris pentru învăţătura lor.” (Ex. 24:12). Aşa cum am amintit deja, Legea aceasta era o reflectare exactă a legii slobozeniei (Iac. 2:12), doar că legea scrisă pe table de piatră nu are, asemenea cuvintelor vii rostite de Dumnezeu, nicio putere de a aduce eliberarea de păcat. Aceasta corespunde cu legământul slovei, adică slujba aducătoare de moarte, scrisă şi săpată în pietre (2Cor. 3:6-7). În schimb legământul nou, acela al Duhului, aduce viaţă (v. 6) şi eliberare (v. 16).
Scopul vechiului legământ şi acela al noului legământ
Dumnezeu nu desconsideră nici un suflet care se angajează să Îi slujească, lucru confirmat de afirmaţia Mântuitorului: pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară (Ioan 6:37). El nu a lepădat poporul pe care îl scosese cu mână tare din robia Egiptului pentru faptul că aceştia nu au putut suporta slava primului legământ, motiv pentru care au cerut ca Dumnezeu să nu le mai vorbească.
Cerinţele Creatorului şi a Eliberatorului lor urma totuşi să fie făcute clare înaintea lor prin cuvintele săpate pe table de piatră. Chiar dacă aceste slove nu aveau să le dea putere pentru ca ei să fie neprihăniţi, ele aveau menirea de a-i conştientiza cu privire la nevoia lor de neprihănire, neprihănire pe care puteau să o primească doar prin jertfa Mântuitorului. Iar această jertfă era prefigurată prin sângele animalelor nevinovate care curgea în cadrul serviciilor ceremoniale de la sanctuar. Cu alte cuvinte, ei ar fi trebuit să fie conduşi de la încrederea în sine şi în propriile fapte şi merite, la încrederea deplină în Domnul Hristos şi Cuvântul Său. De fapt, scopul vechiului legământ era ca ei să fie conduşi la noul legământ, bazat făgăduinţe mai bune (Evr. 8:6), adică făgăduinţele sigure şi neschimbătoare ale lui Dumnezeu.
A accepta jertfa Mântuitorului înseamnă a primi viaţa Sa neprihănită. Legământul pe care Domnul Hristos L-a făcut înainte de a veni în lumea noastră ca să ne răscumpere a fost acesta: „Iată-mă că vin! – în sulul cărţii este scris despre mine – vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Şi Legea Ta este în fundul inimii mele.” (Ps. 40:7-8). Legea care stă ca temelie a dreptăţii la tronul Celui veşnic se afla in inima Celui care a fost dintotdeauna una cu Tatăl. În El era viaţa (Ioan 1:4) ne spune apostolul. Însă tot în Biblie găsim că din inimă ies izvoarele vieţii (Prov. 4:23). Este clar că din inima Aceluia în care se afla Legea cea sfântă nu putea să iasă decât o viaţă neprihănită. Astfel, atunci când El a fost străpuns pentru păcatele noastre (Is. 53:5), din inima lui a curs un izvor, pentru păcat şi necurăţie (Zah. 13:1) din care oricine este însetat poate bea neprihănire, aceeaşi neprihănire precum neprihănirea care curge de la tronul cel veşnic.
Caracterul şi destinul nostru veşnic
Această experienţă prin care omul este adus într-o stare după voia lui Dumnezeu, fiind făcut neprihănit prin sângele ispăşitor al Mântuitorului, este numită în Biblie „naştere din nou”. Noi suntem născuţi din nou nu dintr-o sămânţă, care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi, prin Cuvântul lui Dumnezeu (1Pet. 1:23). Nu putem oferi o explicaţie ştiinţifică a acestei experienţe mai mult decât putem să explicăm miracolul creaţiei. Însă putem să credem şi să experimentăm noi înşine această putere creatoare în vieţile noastre. Isus ne spune: Cine mănâncă trupul Meu, şi bea sângele Meu, are viaţa veşnică (Ioan 6:54). Iar modul practic în care putem primi astfel viaţa fără de sfârşit a Mântuitorului ne este explicat în contextul aceleiaşi discuţii: cuvintele, pe cari vi le-am spus Eu, sunt duh şi viaţă (v. 63).
Deja am văzut că sângele este viaţa (Deut. 12:23), iar acum observăm că putem primi viaţa cea fără de sfârşit a Mântuitorului asimilând cuvintele Sale. De fapt, o analiză mai atentă confirmă faptul că sunt multe texte în Scriptură în care sângele jertfei de ispăşire are o aplicabilitate asemănătoare, dacă nu identică, Cuvântului lui Dumnezeu:
| Sângele | Cuvântul |
| În sânge este viaţa – Deut. 12:23 | Cuvintele lui Isus sunt viaţă – Ioan 6:63 |
| La ieşirea din Egipt evreii au fost îndrumaţi să pună sânge pe stâlpii uşii şi pragul de sus al caselor (Ex. 12:7) | Tot evreii au fost îndrumaţi să scrie cuvintele primite pe uşiorii casei şi pe porţi (Deut. 11:20) |
| Sângele pascal a fost semnul eliberării pentru evrei din robia Egipteană (Ex. 12:51) | Cuvântul este adevărul (Ioan 17:17) care ne face liberi (Ioan 8:32) |
| Credinţa în sângele ispăşitor al lui Hristos aduce iertare şi îndreptăţire (Rom. 3:25; 5:9) | Credinţa în cuvintele lui Dumnezeu aduce neprihănire (Rom. 4:3-8; Gen. 15:5-6) |
| Sângele lui Hristos ne curăţeşte de orice păcat (1Ioan 1:7, vezi şi Evr. 9:14; Apoc. 1:5) | Suntem curăţiţi prin Cuvânt (Ef. 5:26) |
| Jertfirea trupului lui Hristos aduce sfinţire (Evr. 10:10) | Suntem sfinţiţi prin Cuvânt (Ioan 17:17) |
| Sângele legământului veșnic ne face desăvârșiți în orice lucrare bună (Evr. 13:20-21) | Dumnezeu a făcut prin Cuvântul Său toate lucrurile în mod desăvârșit (Gen. 1:31) |
Acest tabel ar putea fi chiar mai lung decât ceea ce a fost expus mai sus sau, la fel de bine, ar putea fi rezumat prin cuvintele din Evrei 12:24, care arată faptul că sângele stropirii, care vorbeşte mai bine decât sângele lui Abel. Da, sângele vorbește! Este credința în sângele aceluia care a fost rânduit mai dinainte să fie […] o jertfă de ispăşire (Rom. 3:25) aceea care ne face neprihăniți. Epistola către romani exemplifică o astfel de credință amintindu-l pe Avraam. Cum și-a manifestat el credința în sângele noului legământ? Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi aceasta i s-a socotit ca neprihănire (Rom. 4:3). Aici este citat episodul din Geneza, capitolul 15, mai precis acceptarea prin credință a promisiunii făcute de Dumnezeu atunci când i-a arătat patriarhului stelele și i-a spus că așa urma să fie sămânța sa. Cu alte cuvinte, credința lui Avram în sângele ispășirii a fost manifestată prin credința în cuvintele Creatorului. Aceasta este experienţa naşterii din nou prin Cuvânt, prin care devenim neprihăniţi şi care este sinonimă cu acceptarea prin credinţă a mântuirii prin jertfa ispăşitoare a Mântuitorului.
Două caractere, două destine: Iacov şi Esau
Căci, măcar că cei doi gemeni nu se născuseră încă şi nu făcuseră nici bine, nici rău – ca să rămână în picioare hotărârea mai dinainte a lui Dumnezeu, prin care se făcea o alegere, nu prin fapte, ci prin Cel ce cheamă – s-a zis Rebecăi: „Cel mai mare va fi rob celui mai mic”, după cum este scris: „Pe Iacov l-am iubit, iar pe Esau l-am urât.” Deci ce vom zice? Nu cumva este nedreptate în Dumnezeu? Nicidecum! (Rom. 9:11-14)
Apostolul Pavel încearcă prin aceste cuvinte să arate că nu toţi cei ce se coboară din Israel sunt Israel (v. 6) şi nu copiii trupeşti sunt copii ai lui Dumnezeu; ci copiii făgăduinţei sunt socotiţi ca sămânţă (v. 8). Apoi apostolul începe să exemplifice pornind de la primii urmaşi ai lui Avraam şi, mergând mai departe la exemplul lui Esau şi Iacov, pentru a arăta că moştenirea se dobândeşte prin făgăduinţă.
Dacă este să analizăm pe aceşti doi fraţi gemeni, se poate observa că amândoi aveau defecte serioase de caracter. Diferenţa dintre ei a constat în faptul că, în timp ce Iacov preţuia făgăduinţele lui Dumnezeu, aprecierea lui Esau cu privire la ele a fost exact aşa cum reiese din propriile lui cuvinte: Iată-mă, sunt pe moarte; la ce-mi slujeşte dreptul acesta de întâi născut? (Gen. 25:32). Pentru el beneficiile făgăduinţelor dumnezeieşti nu treceau dincolo de mormânt, ci se limitau cel mult la viaţa aceasta trecătoare. Iacov în schimb dorea mult să fie părtaş cuvintelor acestor promisiuni. Doar că, în loc să se bazeze exclusiv pe puterea lor creatoare, el a încercat să îşi folosească propria iscusinţă omenească pentru a obţine binecuvântarea promisă. Iar acest zel religios lipsit însă de credinţă a fost sinonim cu nelegiuirea, pentru că Iacov a călcat porunca a noua în încercarea sa de a-şi atinge obiectivul.
Astfel, deşi fusese prezis încă înainte de naşterea sa faptul că Iacov urma să devină moştenitorul făgăduinţelor, totuşi aceasta nu urma să se realizeze independent de caracterul său. Era imposibil ca binecuvântarea promisă să fie moştenită de un călcător al legii. De aceea patriarhul urma să înveţe de acum multe lecţii dureroase, pentru ca să ajungă în cele din urmă, prin pocăinţă şi umilinţă, la o dependenţă totală de Dumnezeul care a făcut promisiunile.
Epistola către Evrei arată foarte clar însă că diferenţa dintre Iacov şi Esau a fost o chestiune de alegere personală, mai degrabă decât o alegere arbitrară a unui Dumnezeu capricios şi imprevizibil. Esau a făcut o alegere atunci când pentru o singură mâncare şi-a vândut dreptul său de întâi născut. Fiindcă ştiţi că mai apoi, voind să moştenească binecuvântarea, a fost respins; fiindcă nu a găsit loc pentru pocăinţă, deşi cu grijă a căutat-o cu lacrimi (Evr. 12:16, traducerea Fidela). Deşi ambii fraţi au fost încercaţi de regrete amarnice pentru greşelile făcute, în timp ce unul s-a umplut de ură, plănuind să-şi omoare fratele, celălalt a ajuns ca, prin pocăinţă autentică şi credinţă deplină în Cuvântul lui Dumnezeu să primească binecuvântarea mult-dorită.
Potrivit cărţii Apocalipsa, în ultimele zile ale istoriei lumea se va diviza în doua tabere: cei aflaţi sub stindardul neprihănirii Domnului Hristos vor primi pecetea lui Dumnezeu, iar cei care vor alege să se aşeze sub stindardul marelui rebel se vor închina fiarei și icoanei ei. La fel ca în toate veacurile, împărţirea aceasta nu se va face printr-o hotărâre arbitrară a lui Dumnezeu, ci pe baza aceloraşi principii neschimbătoare ale Evangheliei, izvorâte chiar din caracterul Creatorului. Biblia a făcut atât de clare aceste principii încât nici cel mai simplu şi needucat om nu trebuie să greşească.
