Arme folosite în conflictul de veacuri dintre bine şi rău
Geneza 2:15
Domnul Dumnezeu a luat pe om şi l-a aşezat în grădina Edenului, ca s-o lucreze şi s-o păzească.
Omului, creat de Dumnezeu ca agent moral liber, i-au fost date responsabilităţi încă de la început. Adam trebuia să lucreze şi să păzească grădina care i-a fost încredinţată spre administrare. Dar ce a însemnat în cazul lui să păzească grădina? Era vreun pericol nuclear care ameninţa pacea Edenului? Exista oare potenţialul unui atac aerian sau al vreunui atac terestru? Poate în contextul lumii, aşa cum o cunoaştem noi astăzi, cam la aşa ceva ne-am gândi dacă ar fi vorba de apărarea unui teritoriu. O armată formată din cei mai bine instruiţi militari, având la dispoziţie tot ceea ce se poate mai avansat în materie de tehnologie şi pregătiţi oricând pentru reacţie rapidă în caz de atac. Dar ştiţi ceva? Nu era asta treaba lui Adam sau a Evei. Îngerii lui Dumnezeu erau gata oricând sa intervină dacă ar fi fost cazul. Citesc raportul Genezei şi nu găsesc nimic despre vreun buncăr în care Adam să se ascundă în caz de atac, nici vorbă de vreun stagiu militar în care Adam să fie instruit în folosirea armelor de foc sau în săparea tranşeelor. Adam, în inocenţa lui, nu cunoştea nimic din toate acestea.
Există totuşi un aspect important al strategiei de război care a fost valabil şi în cazul lui Adam: cunoaşterea inamicului. Problema era însă că inamicul folosea „arme” care lui îi erau necunoscute şi pe care nici măcar Dumnezeu nu şi-a permis vreodată să le folosească, pentru că erau contrare naturii Sale: minciuna, înşelăciunea, ascunderea adevăratelor intenţii, și altele asemenea. Pentru noi este important să studiem istoria căderii primilor noştri părinţi. Chiar dacă nu locuim în mijlocul unei grădini pe care să trebuiască să o păzim, avem totuşi un cer de pierdut sau de câştigat. Iar inamicul de care primii noştri părinţi trebuiau să se păzească este inamicul nostru astăzi. El foloseşte aceleaşi arme pe care le-a folosit cu succes împotriva lui Adam şi al Evei. Vechile lui minciuni şi înşelătorii sunt mereu reambalate şi ne sunt revândute, având o altă etichetă şi un alt nume.
Dacă inamicul este acelaşi, şi dacă armele lui sunt în principiu cam aceleaşi, n-ar fi logic ca şi armele noastre de apărare să fie aceleaşi cu cele pe care Adam şi Eva le-au avut la dispoziţie? Atunci, care să fi fost „scutul anti-rachetă” din Eden?
Pe deasupra tuturor acestora, luaţi scutul credinţei, cu care veţi putea stinge toate săgeţile arzătoare ale celui rău. (Efeseni 6:16)
Aha! . . . Deci scutul nostru nu este unul vizibil, ci se află undeva în forul nostru interior. Apostolul Pavel spune că este scutul credinţei. Să crezi, nu neapărat datorită vreunei evidenţe exterioare, ci pentru că Cel care a spus este demn de crezare. Vrăjmaşul însă a căutat dintotdeauna să prezinte caracterul lui Dumnezeu într-o lumină greşită. El a căutat să semene îndoiala cu privire la Dumnezeu şi validitatea cuvintelor Sale: Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: „Să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină?” (Geneza 3:1). Satana, folosind şarpele drept medium, o invită aici foarte diplomatic pe Eva să lase jos scutul credinţei în Cuvântul lui Dumnezeu, pentru ca el să poată apoi să-şi ţintească săgeţile lui arzătoare. Şi iată care sunt acestea:
Atunci şarpele a zis femeii: ,,Hotărât, că nu veţi muri: dar Dumnezeu ştie că, în ziua când veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii, şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul“. (Gen. 3:4-5)
Spuneam că, de-a lungul istoriei, aceste minciuni au fost mereu repetate, fiind vândute oamenilor prin diferitele sisteme religioase şi filozofice, prin tradiţiile culturale ale diferitelor popoare, sub diferite nume şi în diverse forme. Ele ne sunt prezentate astăzi de la amvoanele bisericilor, de la catedrele şcolilor şi universităţilor aşa-zis seculare sau religioase, în cercurile aşa-zis ştiinţifice, pe ecranele televizoarelor şi prin nenumăratele şi sofisticatele mijloace ale industriei de divertisment. Poate părea grav ceea ce afirm şi lipsit de probe. Ei bine, ele există şi toți aceia care sunt studenți sârguincioși și temători de Dumnezeu ai profețiilor Bibliei vor ajunge să poată distinge adevărata natură a lucrurilor şi evenimentelor care ne înconjoară. Dar, în acest articol, vă invit să ne apropiem de Cuvântul lui Dumnezeu în simplitatea unui copilaş. Un copilaş care, să zicem, încă nu ştie să intre pe internet, inocenţa lui încă n-a fost violată de violenţa şi perfidia desenelor animate de la televizor, încă n-a învăţat de la copiii de cartier cum sa înjure şi să fie şmecher, ci continuă să se încreadă în mama şi tata, care ştiu ce este cel mai bine pentru copilaşul lor. Dumnezeu ne-a dat Cuvântul Său ca să ne putem pune la adăpost de săgeţile arzătoare ale celui rău:
- hotărât, că nu veţi muri
Prima minciună spusă omenirii de către vrăjmaş este exact contrariul a ceea ce Dumnezeu a zis: „dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit.” (Gen. 2:17). Adică viaţa omului putea să continue de fapt şi independent de Dumnezeu şi de ascultarea de Cuvântul Său. Aceasta implică ideea că omul este nemuritor prin sine însuşi şi stă la baza a ceea ce în mod generic numim spiritism. Deci prima doctrină predicată de diavol omenirii este spiritismul.
- vi se vor deschide ochii [. . .] cunoscând binele şi răul
Vrăjmaşul merge mai departe, afirmând nu numai că omul nu va muri din cauza neascultării, ci, de fapt, el ar urma să ajungă la o stare mai înaltă a existenţei. Cu alte cuvinte, Dumnezeu ar căuta să ascundă de ei o cunoştinţă foarte preţioasă şi de dorit, cunoştinţă la care se poate ajunge doar prin experimentarea păcatului, a neascultării. Potrivit amăgitorului adevărul e relativ şi dialectic, iar binele şi răul sunt complementare.
Aici intervin eu şi spun că binele poate exista fără rău, dar răul într-adevăr nu poate exista fără bine şi nici minciuna fără adevăr. Răul duce întotdeauna la distrugere şi în cele din urmă la autodistrugere. Dar, fiind deja aşezate bazele spiritismului, vrăjmaşul ne spune că moartea, distrugerea este ceva bun. Noi de fapt nu murim, ci trecem prin cicluri diferite ale existenţei. Iar materia ar fi creată de un Dumnezeu rău, acel Dumnezeu care a căutat să ascundă omenirii „beneficiile” cunoaşterii binelui combinat cu răul. Trupul – ca parte a materiei – este o închisoare, care ne-ar împiedica pe noi să ajungem la cunoaşterea de sine, acea cunoaştere experimentală care să ne ajute să ajungem la o stare mai înaltă a existenţei. Pentru a ajunge la acea stare ar fi nevoie de iniţiere. Multe sisteme religioase care se bazează pe iniţiere vor spune că omul va trebui să moară şi să se reîncarneze de multe ori până să ajungă la adevărata conştiinţă de sine. Ritualurile iniţiatice ar avea darul de a scurta acest ciclu viaţă-moarte. Pentru Eva şi Adam, iniţierea a fost faptul că au luat din rodul pomului cunoştinţei binelui şi răului. Pentru alţii pot să fie tot felul de ritualuri oculte sau ceremonii religioase, tot felul de discipline mentale şi trupeşti. În filosofia greacă, cei care deţineau această cunoaştere secretă se numeau gnostici, adică cei care deţin cunoaşterea bazată pe experienţă şi care este ascunsă de marea masă de neiniţiaţi sau novici. Vom numi cea de-a doua doctrină prezentată de vrăjmaş gnosticism, care înseamnă cunoaştere[1].
Alte etichete sub care se pot ascunde elemente ale unei astfel de filosofii sunt gândirea metafizică, idealismul platonic (concepția că lumea materială este de fapt un vis, o iluzie, iar adevărata realitate se află în lumea ideilor, a gândurilor abstracte[2]) precum şi evoluţionismul (ideea că formele mai simple de viaţă pot evolua spre specii mai complexe, iar omul, ca fiinţă a progresului, a ajuns pe o scară mai înaltă a evoluţiei pornind de jos; cine ar putea în acest caz să afirme că omul s-a oprit aici şi nu poate ajunge mai sus – la condiţia de supraom şi apoi poate . . . cine ştie! . . .).
- veţi fi ca Dumnezeu
Adică, după „şarpe”, aceasta ar fi starea aceea înaltă a existenţei pe care o poate aduce în cele din urmă iniţierea: îndumnezeirea. Ca şi cum omul ar avea în el însuşi un potenţial nebănuit, o scânteie de dumnezeire pe care el trebuie să o conştientizeze. Omul va trebui în acest caz să se orienteze spre sine însuşi în loc să caute puterea şi înţelepciunea care vin de la Dumnezeul Creator – adică în afara sinelui. Nu numai că o astfel de concepție îl face pe bietul muritor să uite de dependența lui de Dumnezeu, încrezându-se în propriile sale puteri și capacități, ci astfel de idei anulează practic distincţia între Creator şi creaţiunea Sa.
Noi știm că, deși implicat activ în susținerea Universului creat de El, Dumnezeu se află deasupra creațiunii Sale și nu poate fi confundat cu aceasta. Toate creaturile își datorează clipă de clipă existența Dumnezeului Creator, Singurul care are viața în El Însuși (vezi 1Tim. 6:13, 16). El nu depinde de vreo altă ființă, nici de vreun proces, fenomen sau întâmplare. Încercarea de a anula această distincție dintre Creator și creația Sa, pune bazele pentru învățăturile panteiste. De fapt, vor spune panteiştii, Dumnezeu nu este o Fiinţă personală ci mai degrabă o esenţă, o putere care răzbate întreaga creaţiune[3]. Omul, aflat după părerea unora pe o treaptă mai înaltă a evoluției, are conştiinţa de sine, spre deosebire de alte entități din regnul mineral sau vegetal, şi, dacă acceptăm premisa panteiştilor, el poate spera la o sferă mai înaltă a existenţei spiritului, adică să fie ca Dumnezeu. Vom numi această minciună, din nou în mod generic, panteism. Desigur, mai există şi alte curente filozofice sau concepte sub care se ascund elemente cheie ale acestei minciuni de la început: umanismul – concepţia că omul este centrul universului iar cunoaşterea de sine va trebui să-i fie preocuparea de căpătâi, dar şi stima de sine, gândirea pozitivă etc.
Am amintit deja de gnostici. Ei îl numeau Demiurg pe Dumnezeul Creator iar mântuitorul lor era Lucifer (prezentat desigur sub diferite nume), cel care a venit şi a prezentat Evei cunoştinţa secretă prin care puteau scăpa din „închisoarea” Demiurgului. Deghizat sub formă de şarpe, el i-a arătat în mod practic Evei cum mâncând din pom se poate ajunge într-o stare mai înaltă, tocmai prin faptul că el – şarpe, adică fiinţă necuvântătoare – a început să vorbească. Simţurile ei au fost captivate. Ea a acceptat oferta lui Lucifer deghizat ca şarpe, şi a devenit agentul prin care vrăjmaşul l-a ispitit pe Adam. Acum Eva era preoteasa iar Adam era novicele. Lucifer era pe cale să stabilească prima ierarhie ocultă din istoria omenirii. Şi probabil că aşa ar fi fost dacă n-ar fi intervenit Dumnezeu. Sistemul religios propus de Lucifer, dincolo de faptul că încorpora toate doctrinele amintite mai sus, era o religie a misterelor şi a cunoaşterii experimentale, bazată pe cele cinci simţuri şi pe intuiţie. Deodată devine foarte important cadrul în care are loc închinarea: ce simţi, ce miroşi, ce vezi, ce auzi, ce fel de emoţii te încearcă; iar asta este luat ca o dovadă că Dumnezeu a fost sau nu prezent acolo. Dintr-o dată, pentru Eva a devenit foarte important faptul că a văzut că pomul era bun de mâncat şi plăcut de privit, şi că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea. (Gen. 3:6 – sublinieri adăugate). Ceea ce ea a văzut, a simţit, şi-a dorit şi a experimentat, a devenit pentru ea chiar mai important decât ceea ce i-a spus Dumnezeul care a creat-o. Chiar cuvintele Creatorului au căpătat un înţeles mistic, ascuns, pe care cei neiniţiaţi nu au cum să-l pătrundă. Acesta este ceea ce numim misticism[4]. Prezentat sub o aură de sfinţenie şi iluminare ca şi cum ar fi ceva de dorit, rezultatul lui a fost şi este ruina neamului omenesc. Dumnezeu ne-a oferit un scut împotriva săgeţilor misticismului: credinţa simplă în Cuvântul lui Dumnezeu, luat aşa cum este el, fără să încercăm să-i spiritualizăm înţelesul, să-l facem să spună ceea ce nu ne spune, şi fără să aşteptăm ca vreun iniţiat să vină să ne lumineze cu privire la un aşa-zis înţeles ascuns al textului. Luaţi seama ca nimeni să nu vă fure cu filosofia şi cu o amăgire deşartă, după datina oamenilor, după învăţăturile începătoare ale lumii, şi nu după Hristos. (Col. 2:8)
[1] Ideile de bază ale mişcării (n.a. gnosticismului) ar putea fi sumarizate după cum urmează:
- Dumnezeu este deasupra oricărui gând, şi de aceea este un Dumnezeu necunoscut şi incognoscibil, care este Pleroma, sau plinătatea.
- Între Dumnezeul incognoscibil şi universul vizibil există o ierarhie descendentă, un lanţ de fiinţe spirituale numită eoni. Ei sunt emanaţii de la Pleroma. Iehova Vechiului Testament este unul din aceşti eoni şi nu Dumnezeu Însuşi.
- Există un dualism absolut între bine şi rău. Binele îşi are originea în spirit; răul este inerent materiei. Această lume a materiei este tărâmul răului, sau lumea lui Satana. Răscumpărarea poate veni doar prin iluminare, care coboară de la Dumnezeu prin mijlocirea eonilor. În unele sisteme Hristos este unul din aceşti eoni.
- Baza moralităţii lor a fost ascetismul, eliberarea de materia rea, şi în mod particular de trup. (RUFUS M. JONES, Studies in Mystical Religion p. 34)
[2] Gnosticismul a zis: nimic nu este ceea ce pare a fi; tot ceea ce este tangibil este un simbol a ceva invizibil. (ABRAM HERBERT LEWIS, Paganism-in-Christianity p. 21)
[3] Panteismul este identitatea esenţială a lui Dumnezeu cu universul şi locuirea Lui în fiecare creatură angelică, umană, animală, sau anorganică. (MASSON, Life of Milton, vol. v. p. 18).
[4] Desigur că se vor găsi apologeţi ai misticismului care să spună că o astfel de abordare dovedeşte lipsa unei înţelegeri corecte a esenţei misticismului: Sunt unii care leagă cuvântul misticism cu ceea ce scriitorii catolici mai vechi numesc fenomen mistic sau favoruri supranaturale – imagini, sunete şi mirosuri mistice, izbucniri zgomotoase în plâns, stări cataleptice de transă, stigmate, apariţii şi alte lucruri de felul acesta. (Rev. W. R. INGE, Mysticism in religion,p.13). Cartea lui Inge ne oferă mai apoi citatele mai multor autori care par să confirme definiţia pe care el o dă misticismului chiar în prefaţa cărţii sale: Misticism înseamnă comuniune cu Dumnezeu, adică cu o Fiinţă percepută ca realitatea ultimă şi supremă. (İd., p.8). Toţi autorii citaţi de Inge par să fie de acord când vorbesc de aspiraţia misticismului de comuniune sau unire cu acea realitate spirituală ultimă, numită de unii Dumnezeu. Ne este oferit în ajutor şi un citat de-al lui Pringle Pattison, care face şi el diferenţierea între încercarea minţii umane de a înţelege esenţa divină sau realitatea ultimă a lucrurilor şi adevărata comuniune. Prima, ne spune el, e faţa filozofică a misticismului, a doua e faţa religioasă. Dumnezeu încetează să fie un obiect şi devine o experienţă (İd., p.25 – sublinieri adăugate). Adică Dumnezeu, acea realitate ultimă pe care misticii o caută cu atâta fervoare, nu este o realitate obiectivă, ci una care ţine de experienţa subiectivă a căutătorului. Înțelegând acest lucru, oricât de mari ar fi obiecțiile cuiva, simpla logică mă obligă să privesc misticismul drept o religie a trăirilor și experiențelor subiective, care include însă desigur și o anumită filozofie ce formează baza lui ideologică.