II. Vizita papei și Concordatul României cu Vaticanul

Corespunzător poziției de conducător de stat și de biserică a papei, cele două doctrine catolice care stau drept piloni ai autorității asumate de acesta sunt „puterea temporală” și „succesiunea apostolică”. În timp ce articolul intitulat „Vizita papei și Biblia de la Blaj” a tratat vizita papei din perspectiva celei de-a doua doctrine, articolul de față analizează acest eveniment prin prisma „puterii temporale” asumată de liderul de la Vatican. Este recunoscut faptul că beatificarea de către papă a celor șapte episcopi greco-catolici a fost momentul de greutate al întregii vizite. Dacă acest gest este în general privit ca un act de condamnare al comunismului, analiza de față dorește să meargă un pic mai departe. S-a dorit prin vizita lui Francisc doar o condamnare istorică a comunismului sau mai degrabă răzbunarea și reabilitarea Concordatului României cu Vaticanul?

O definiție sculptată
În loc de a încerca să definim „puterea temporală” a papei, ne vom întoarce la mormântul unde este înmormântat primul superior general al ordinului catolic din care papa Francisc face parte, pentru a vedea cum este acest concept ilustrat. În articolul „Vizita papei și Biblia de la Blaj” am discutat despre statuia de la mormântul lui Ignațiu de Loyola care poartă numele „Triumful Credinței asupra ereziei”, emblematică pentru pretenția de succesiune apostolică a pontifului roman. Să vedem acum ce are de spus cealaltă statuie, „Triumful Credinței asupra idolatriei” (vezi foto), cu privire la puterea temporală asumată de liderul de la Vatican.

La fel ca în cazul statuii analizate în articolul anterior și de această dată avem de-a face cu o femeie care ține ceva în mână și are pe cineva la picioare. Doar că de această dată femeia are un potir de aur în mână și cu piciorul zdrobește capul unui balaur. La celălalt picior se află căzuți în prosternare și groază un rege și o femeie simplă. Poziția în care este reprezentat regele clarifică ceea ce înseamnă de fapt doctrina puterii temporale a scaunului papal. Potrivit acesteia, episcopul de Roma nu doar că deține dreptul de a fi conducător de stat, ci el domnește deasupra regilor și conducătorilor pământului. El este, de fapt, acela care înscăunează și detronează pe împărați. Prin urmare, papa Francisc nu a venit pe meleagurile noastre pentru a se întâlni de pe picior de egalitate cu un alt conducător de stat. Am fi naivi să credem că tocmai primul papă iezuit ar fi acela care s-a dezis de misiunea iezuiților de a restabili supremația absolută a puterii civile a papalității.

S-au schimbat lucrurile?
Cele trei instituții care au lansat invitația pentru vizita papei în România în anul 2019 sunt Președenția României, Biserica Romano-catolică și Biserica Greco-catolică. Relevantă pentru subiectul în discuție este mai ales cea dintâi. Ca o scurtă observație, actualul președinte de stat al României este afiliat ca religie Bisericii Evanghelice de Confesiune Augustană. Rezultat al îmbrățișării ideilor reformatoare ale lui Luther în rândul etnicilor sași din Transilvania secolului al XVI-lea, credința acestei biserici este sumarizată în „Mărturisirea de Credință de la Augsburg” sau, altfel spus, „Confesiunea Augustana” – lucru care se regăsește și în denumirea ei oficială. Ei bine, articolul 28 al acestei Mărturisiri de Credință prevede separarea dintre stat și biserică, negând dreptul clericilor de a acționa drept conducători civili. Aceasta implică negarea dreptului episcopului de Roma de a juca rolul unui monarh pământesc și, cu atât mai mult, de a se amesteca în treburile politice ale altor state. Prin urmare, invitația și primirea papei de către președintele Klaus Iohannis reprezintă o dezicere a acestuia din urmă față de moștenirea spirituală a bisericii din care face parte.

În schimb, moștenirea spirituală iezuită a actualului papă se regăsește din plin în modul lui de a acționa. Nu doar primirea în capitala României de către președintele de stat confirmă pretenția de autoritate temporală a celui înscăunat pe tronul papal. Dacă e să privim vizita din perioada 31 mai – 2 iunie 2019 din perspectiva iezuitismului lui Francisc, locațiile alese au relevanță nu doar din punct de vedere religios, ci și politic. De pildă, Iașiul nu este doar sediul uneia dintre cele șase episcopii romano-catolice din România. Capitala Moldovei a fost totodată și centrul activității iezuite în Moldova, reprezentanți ai ordinului în cauză fiind găzduiți aici începând din primăvara anului 1588, de către un domnitor „cu multe nevoi și cu puțină minte”1, așa cum se exprima Nicolae Iorga.

În calitate de conducători ai contra-reformațiunii, iezuiții au acționat atât în plan religios, cât și politic. Cu toate că spre deosebire de celelalte provincii istorice, în cazul Transilvaniei localitățile vizitate de papă nu revendică titlul de capitală istorică, totuși Blajul, în calitate de centru al contra-reformațiunii transilvănene, are importate semnificații politice.

Doar condamnarea comunismului sau și a ortodoxiei?
Ultima zi a vizitei primului papă iezuit în România a adus cu sine și evenimentul de pe care Câmpia Libertății din Blaj care este considerat drept punctul ei culminant: beatificarea celor șapte eroi ai credinței greco-catolice. S-a comentat că aceasta a reprezentat o condamnare a regimului comunist, condamnare care a fost făcută în prezența președintelui României și a altor oficialități. Era de fapt reversul centenarului Adunării care a avut loc tot acolo, pe Câmpia Libertății, în 1848. Atunci, în luna mai a anului 1948, centenarul a fost sărbătorit în prezența liderilor comuniști Gheorghe Gheorghiu-Dej și Petru Groza. Cu această ocazie mitropolitul ortodox Nicolae Bălan de la Sibiu a rostit un discurs de chemare a uniților înapoi la ortodoxie. Această chemare la întoarcere nu a rămas doar la acest nivel, ci s-a bucurat de sprijinul deplin al regimului. Astfel, în iulie 1948, guvernul condus de Petru Groza a denunţat Concordatul României cu Vaticanul și, la scurt timp, Comitetul Central al Partidului a decis suprimarea Bisericii Greco-Catolice Unite cu Roma. Au urmat măsuri represive împotriva unor reprezentanți ai greco-catolicismului, aici incluzându-se și privarea de libertate acelor șapte episcopi pe motiv că au refuzat să renunțe la credința lor greco-catolică pentru a trece la ortodoxie.

Tot pe timpul aceluiași regim comunist, mai precis pe data de 28 februarie 1950, a fost canonizat ca sfânt Sofronie de la Cioara. El s-a afirmat în calitate de conducător al unei revolte populare ce se opunea politicii habsburgice care încuraja trecerea românilor la greco-catolicism. Rezultatul a fost revenirea unui număr important al acestora la credința ortodoxă tradițională, ceea ce a reprezentat probabil o lovitură pentru Roma ecleziastică și o diminuare a influenței acesteia în Transilvania.

Spre deosebire de recentul act de beatificare, canonizarea călugărului român s-a produs în în catedrala ortodoxă din Alba Iulia. Nu doar că acesta a fost un centru important al mișcării conduse de Sofronie, dar aici a funcționat sediul mitropoliei ortodoxe desființate de habsburgi în anul 1701. Aceasta a fost parte din eforturile de catolicizare a românilor și unul din actele care au dus la revolta acestora. Astfel, dacă Alba Iulia a fost mult timp un centru al românismului ortodox din Transilvania, Blajul a fost centrul unei importante mișcări religioase (greco-catolicismul) și culturale (iluminismul Școlii ardelene) de unire a românilor cu Roma. Frontul de acțiune nu s-a limitat însă doar la domeniul religios și cel cultural ci, așa cum vom vedea la subtitlul următor, s-a extins și asupra celui politic.

Vaticanul românilor
Unul dintre cei condamnați de regimul comunist, dar care a fost beatificat de către papa Francisc, a fost cardinal Iuliu Hossu. El a vorbit despre localitatea Blaj ca fiind „Vaticanul românilor”2. Eminescu, la rândul lui, l-a numit tot la modul apreciativ „mica Romă”. Pentru că Blajul este asociat în mintea multora cu ideea de emancipare a românilor, un reper istoric important în sensul acesta fiind adunarea care a avut loc în 15 mai 1848 pe Câmpia Libertății cu a ei Proclamație de la Blaj, prin care se cereau anumite drepturi pentru românii din imperiu. Spre deosebire de revoluționarii maghiari ai vremii, cei adunați la Blaj și-au declarat loialitatea față de puterea habsburgică, depunând chiar și un jurământ în acest sens. Aceasta în condițiile în care această monarhie era marele ocrotitor al credinței catolice din regiune.

De fapt, numele de Câmpia Libertății a fost dat acelui loc doar de atunci, după adunarea care a avut loc acolo. Dacă ar fi rămas la denumirea de până în 15 mai 1848, ar trebui poate să numim evenimentul acela Adunarea de la Râtul Grecilor. Doar că poate nu ar da foarte bine o astfel de denumire pentru un ceva care are de-a face cu afirmarea limbii române și a drepturilor românilor. Istoria din spatele „botezării” locului ca „Râtul Grecilor” pare însă la fel de relevantă precum referirea la Blaj ca fiind „Vaticanul românilor”. Este vorba despre mai mulți călugări greci care s-au stabilit în Transilvania în anii 1700, punând și ei umărul la unirea cu Roma. Însă și istoria care a urmat ar trebui să ne facă să ne întrebăm dacă Blajul are de-a face mai mult cu interesele românilor decât cu cele ale Vaticanului.

Urmașii idealurilor de la Blaj duse mai departe
Există și un partid politic care își revendică originile în idealurile naționale afirmate în 1848 pe Câmpia Libertății din Blaj. Este vorba despre Partidul Național Țărănesc Creștin și Democrat, astăzi o palidă umbră a influentului PNȚ din perioada interbelică. În timpul primei guvernări național-țărăniste conduse de greco-catolicul Iuliu Maniu, la doar câteva luni de la preluarea puterii, este ratificat Concordatul României cu Vaticanul. După ani de negocieri secrete, acest document a fost semnat din partea statului român de către Vasile Goldiș la data de 10 mai 1927. De confesiune greco-catolică și el, Goldiș făcea parte la vremea aceea din Partidului Național Român, precursor al PNȚ-ului (PNȚ-ul a fost, de fapt, rezultatul fuziunii dintre Partidului Național Român din Transilvania cu Partidul Țărănesc din Regat).

De asemenea, în epoca post-comunistă, România a găzduit prima vizită a unui papă tot în perioada în care țărăniștii ajunseseră la putere. Proclamată drept prima „călătorie apostolică” a unui papă într-o țară majoritar ortodoxă, vizita lui Ioan Paul al II-lea din 7-9 mai 1999 s-a limitat la orașul București. Aceasta la insistențele unor ierarhi ortodocși care nu doreau ca papa să ajungă în Transilvania. Se spune că aceștia s-ar fi temut că o astfel de vizită ar fi putut determina pe mulți români ardeleni să se întoarcă la credința greco-catolică.

Căderea liberă a PNȚCD-ului după guvernarea dezastruoasă de atunci nu a însemnat însă nicidecum scăderea influenței pe care Vaticanul o are în România. Nu numai că papa Francisc a reușit să ajungă în Transilvania dar, spre deosebire de Ioan Paul al II-lea care doar a vizitat mormântul lui Hossu, el și-a permis să meargă la Blaj pentru a oficia beatificarea acestuia în prezența președintelui care, de data aceasta este nu un țărănist ci un liberal și, mai mult decât atât, un evanghelic luteran. La nivel practic însă, credința lui nu seamănă deloc cu aceea a lui Martin Luther, care arăta spre papă ca fiind anticristul, ci mai degrabă cu a soției greco-catolice. Dacă participarea regulată la slujbele catolice ale Bisericii din Piața Mare a Sibiului ține de conștiința dânsului, nu același lucru îl putem spune despre girul pe care și l-a dat pentru actul de reabilitare a Concordatului României cu Vaticanul.

Mai este o ironie în toată această istorie. Știm că Iohannis a ajuns la fotoliul de președinte după ce fusese ani de zile primar al Sibiului. Ori Concordatul cu puterea papală a fost denunțat și făcut pentru prima dată public pe paginile unui ziar din Sibiu, în anul imediat următor semnării făcute de către Vasile Goldiș la adăpost de ochii opiniei publice. Mai apoi Nicolae Bălan, un sibian prin adopție care a și fost hirotonit ca mitropolit al Ardealului în Catedrala din Sibiu, s-a unit cu regimul post-belic care a condamnat Concordatul în punerea în aplicare a planului de desființare a Bisericii Române Unite.

Concordatele Vaticanului
Istoria concordatelor Vaticanului este una lungă. Un pontificat care în mod special a fost marcat de semnarea unor astfel de documente oficiale a fost cel al papei care a fost întronat în februarie 1922 sub numele de Pius al XI-lea. Deosebit de important în acest sens este tratatul de la Lateran încheiat în anul 1929 cu regimul fascist italian condus de Mussolini, pentru că prin acest act Vaticanul a recâștigat statutul de stat independent. Se întâmpla cu doar câteva zile înainte ca Parlamentul României să fi ratificat Concordatul semnat de Vasile Goldiș. Deci România a ratificat un concordat nu doar cu o biserică, ci și cu o putere statală cu ramificații internaționale incredibile.

Dacă în cazul României Concordatul a trebuit să aștepte venirea la putere a țărăniștilor, pentru concordatul cu Germania scaunul pontifical a trebuit să aștepte încă patru ani, până când Hitler a ajuns în poziția de cancelar al țării. Pacelli, semnatarul din partea Vaticanului, avea să ajungă pe tronul papal în locul lui Pius al XI-lea chiar în anul declanșării celui de-al doilea război mondial. Iar cel care a negociat „Reichskonkordat”-ul de partea germană a fost vice-cancelarul Franz von Papen, un devotat romano-catolic care a fost instrumental în aducerea lui Hitler la putere.

Deși pontificatul lui Pius al XI-lea se laudă cu încheierea a nu mai puțin de 20 de astfel de convenții cu statele lumii în perioada pregătitoare celui de-al doilea război mondial, nu toate demersurile în această direcție s-au bucurat de succes. Un exemplu îl constituie regatul iugoslav unde, ca urmare a presiunilor populației și ale sinodului ortodox, guvernul a renunțat la a mai prezenta forului legislativ concordatul ce fusese pregătit pentru ratificare. Lucrul acesta nu a rămas însă fără nicio reacție din partea forțelor loiale Vaticanului. Avro Manhattan, un dizident al regimului fascist din Italia, care a fost întemnițat pentru refuzul de a sluji în armata lui Mussolini, a publicat în una dintre cărțile sale detalii terifiante ale implicării ierarhiei eclesiastice a Romei în crearea Croației ca stat independent catolic și, implicit, în atrocitățile pe care sârbii ortodocși a trebuit să le sufere în acea perioadă a celui de-al doilea război mondial. Trupele de Ustașa ale conducătorului croat Ante Pavlevic au adoptat în acea perioadă de teroare o politică de convertire forțată la catolicism sub amenințarea cu moartea („te convertești sau mori!”).

Cu toate că se încearcă să se dea impresia că Vaticanul prin concordatele sale doar a dorit să apere libertățile cetățenilor catolici din aceste țări, realitatea este că între scaunul papal și puterile fasciste existau legături determinate de o agendă comună. Ura pe care o împărtășeau față de comunism este mai greu de negat. Se încearcă în schimb să se ascundă implicarea Vaticanului în politica anti-semită a naziștilor. În cazul României sunt aduse drept argument intervențiile reprezentantului scaunului pontifical la București pentru a limita suferința evreilor cauzată de politica de epurare etnică a mareșalului Antonescu. Ceea ce se pierde din vedere este că aceste intervenții îi viza doar pe evreii convertiți la catolicism, nunțiul papal Andrea Cassulo insistând pe lângă Antonescu să respecte prevederile Concordatului care garantau drepturile Bisericii Catolice și protejarea supușilor ei de pe teritoriul României. Dar convertiții la catolicism erau protejați la fel de bine și sub regimul lui Ante Pavlevic. Deci, practic vorbind, nici o diferență!

Mai este astăzi Concordatul valabil?
Așa cum el însuși se exprima, Ion Antonescu a așezat România pe axa Roma-Berlin. Lucru bine știut însă, el nu a mizat pe cartea câștigătoare făcând acest lucru. Puterile naziste care încheiaseră concordate cu Vaticanul au pierdut războiul. Ce s-a întâmplat însă după aceea, când Vaticanul a încercat să mușamalizeze propria-i implicare în acest război și cu nerușinare și-a făcut un titlu de glorie chiar din pretinsa protejare a evreilor?

Cartea lui Manhattan despre care am pomenit deja, publicată sub titlul „Vatican’s Holocaust” (Holocaustul Vaticanului), documentează și planul de acțiune a statului papal în contextul în care pierderea războiului de către fasciști a devenit, la un moment dat, evidentă. Pe de o parte, Biserica Romano-Catolică și-a pus la dispoziție rețeaua de mănăstiri și s-a folosit de complicitatea Crucii Roșii pentru a scăpa mii de naziști de la a da socoteală în fața justiției pentru crimele de război comise. Acest sistem de rute de scăpare pentru fasciști a ajuns să fie cunoscut sub numele de Ratlines (trasee de șobolani). Numeroși astfel de criminali de război au găsit adăpost în țări din America de Sud, în special în Argentina. Declasificarea unor astfel de informații de către autoritățile argentiniene au confirmat acest lucru la câteva decenii distanță. La fel, actul legislativ votat de Congresul Statelor Unite în anul 1998 (Nazi War Crimes Disclosure Act) a forțat CIA-ul să deschidă arhivele pentru investigarea documentelor care atestă colaborarea administrației americane cu foști naziști vinovați de crime de război.

Pe de altă parte, folosind pretextul amenințării pe care o reprezenta de acum Uniunea Sovietică, oficiali ai Statelor Unite au fost convinși de potențialul pe care acești foști slujitori ai Reich-ului hitlerist l-ar putea avea în lupta împotriva comunismului sovietic. Astfel, numeroși foști agenți Gestapo și ai trupelor SS au fost recrutați fie ca agenți secreți ai serviciilor de spionaj americane, fie ca oameni de știință sau ingineri, care urma de acum să joace un rol activ în războiul rece.

Aici putem trasa începuturile unei colaborări secrete între Vatican și administrația SUA, colaborare care a avut drept rezultat răsturnarea blocului comunist și destrămarea Uniunii Sovietice. De altfel, lumina profeției cărții Apocalipsa scoate la iveală faptul că aceasta este alianța care va sta la baza creerii acelei așa-zise „ordini mondiale” care va declanșa de fapt criza finală a istoriei acestui pământ. Capitolul 13 al cărții zugrăvește acest lucru prin imaginea a două fiare: una care se ridică din mare și una care se ridică din pământ.

Concluzii
Să fie Concordatul din 1927 o explicație pentru implicarea României în cel de-al Doilea Război Mondial pe frontul de est, dincolo de Nistru, într-un război care de acum nu mai era al românilor? Dar multele invazii ale SUA din perioada de după această conflagrație mondială, invazii ce nu au nimic de-a face cu interesele americanului de rând, cum pot fi explicate? Sau punerea bazelor militare românești la dispoziția NATO în timpul războiului din fosta Iugoslavie în anii 1990? A fost dintotdeauna o caracteristică a instituției papale aceea de a-și impune agenda globală folosindu-se de puterea militară a altor state. Acest lucru a fost prezis în profeția cărții lui Daniel, atunci când vorbește despre lucrarea anticristului prin cuvintele:

Şi puterea lui va fi mare, dar nu prin propria lui putere; şi va distruge în chip uimitor; (Dan. 8:24, BTF).

Ceea ce Vaticanul nu a reușit prin alianța cu puterea statală a acelei țări care reprezintă leagănul protestantismului (Germania), va reuși pentru scurt timp, folosindu-se de puterea statală a acelei țări care, la origine, a reprezentat fortăreața acelor protestanți care au refuzat să își mânjească hainele cu principiile papale ale tiraniei eclesiastice. Astăzi drumul pare a fi larg deschis pentru împlinirea agendei geo-politice a Vaticanului: realizarea unei Noi Ordini Mondiale, a cărei lider moral să fie însuși papa. Anticristului îi este îngăduit încă un timp de afirmare chiar înainte de finalul istoriei tocmai pentru a împlini ceea ce stă scris, triumful însă îi va fi scurt:

Şi va întinde corturile palatului său între mări în muntele sfânt şi glorios; totuşi va ajunge la sfârşitul său şi nimeni nu îl va ajuta (Dan. 11:45, BTF).

1Iorga:Istoria bisericii românești, p. 191

2Ioan Chindriș:Secolele Bibliei de la Blaj, pag. 22

spacer

Leave a reply