A vorbi despre controversele legate de Biblie în contextul discuției despre vizita papei Francisc în România ar putea suna ca fiind ceva deplasat. Totuși, chestiunea aceasta are o mult mai mare relevanță decât subiecte mult mai mediatizate precum mingea cu autograful lui Hagi pe care papa a primit-o cadou. Fără pretenția de a înțelege toate dedesubturile vizitei în România a pontifului roman, doresc să trecem un pic dincolo de exercițiul de imagine prilejuit de această ocazie. Evenimentul a avut implicații mai profunde și a urmărit niște scopuri care, cu siguranță, merg dincolo de niște cuvinte și gesturi cordiale ale papei, prin care acesta a reușit să-i „ungă la suflet” pe români. Fără a căuta senzaționalul cu orice preț, articolul de față caută să așeze acestă vizită într-un context istoric mai larg.
Primul papă iezuit în România
Faptul că centrul de greutate al vizitei în România din perioada 31 mai -2 iunie 2019 a fost tocmai la Blaj devine semnificativ dacă luăm în considerare faptul că actualul papă este un reprezentant al Societății lui Isus. Această societate a fost înființată în secolul al XVI-lea în contextul apariției Reformațiunii Protestante, mișcare prin care a fost contestată pretinsa autoritate a episcopului de Roma. Cunoscută mai mult sub denumirea de Ordinul Iezuit, societatea în cauză a avut misiunea de a restabili poziția și influența pontifului roman. Iezuiții, în calitate de conducători ai Contra-Reformei, au fost foarte activi în lupta împotriva calvinizării Transilvaniei. Această luptă nu s-a rezumat la niște intrigi politice și bătălii duse cu principii calviniști ai acesteia. Un important front al războiului a fost cel cultural și religios, în care atât mișcarea culturală Școala Ardeleană precum și Biserica Greco-Catolică din principat au jucat un rol foarte important. Ambele s-au născut din efortul de a contracara Reforma protestantă în această regiune și au avut Blajul drept centru al lor.
Școala Ardeleană și Contra-Reformațiunea
Poate este mai ușor de bănuit legătura dintre Greco-Catolicism și Contra-Reformațiune și mai greu în cazul iluminismului Școlii Ardelene. A fost însă scopul iezuiților acela de a fi în linia întâi în domeniul artelor, filozofiei, științelor și culturii. Acesta nu are de-a face cu vreo dorință a lor de a-și lărgi aria de activitate, ci tocmai cu menirea lor ca ordin. Pentru că, de fapt, dușmanul numărul unu al autorității papei a fost și este Cartea care a fost înălțată de către primii reformatori drept autoritate supremă în materie de credință, mai presus de papi, cardinali, episcopi, magisterium sau sinoade (concilii ecleziastice). Și, dacă inițial catolicii au luptat împotriva autorității Bibliei înălțând tradiția, iezuiții au fost aceia care și-au rafinat argumentele, înălțând scolasticismul pentru a dovedi că Biblia nu poate fi înțeleasă fără ajutorul Bisericii. Altfel spus, dacă la început aveai nevoie de „felinarul” tradiției pentru a putea vedea „soarele” Evangheliei „pe cer”, de acum, pentru „a nu te rătăci” atunci când citești Vechiul și Noul Testament, va trebui să apelezi la exegeții și specialiștii Bisericii, care vor oferi interpretarea corectă bazându-se nu doar pe cunoașterea literaturii patristice, dar și a unor subtilități lingvistice ale textului, sau pe înțelegerea „calificată” a contextului istoric și cultural al acestuia.
O statuie emblematică prin mesajul ei
Misiunea iezuiților este ilustrată foarte bine la mormântul lui Ignațiu de Loyola, principalul fondator și primul superior general al Societății lui Isus. Altarul care conține sarcofagul cu rămășițele pământești ale acestuia este încadrat, în mod reprezentativ, cu două sculpturi emblematice pentru scopul urmărit de el prin înființarea ordinului. Cea din stânga este intitulată „Triumful Credinței asupra idolatriei”, iar cea de-a doua „Triumful Credinței asupra ereziei” (vezi foto).
Să ne oprim puțin privirea asupra celei de-a doua sculpturi dintre acestea. Este vorba despre „Triumful Credinței asupra ereziei”, pe care o puteți vedea și în imaginea de sus. Femeia portretizată acolo are în mâna dreaptă niște flăcări și în cea stângă o cruce. Ambele sunt îndreptate amenințător împotriva a doi bărbați care se prăbușesc neputincioși dinaintea ei în strânsoarea unui șarpe. Este vorba aici despre Maria care îi alungă din cer pe Luther și pe predecesorul său Jan Hus. Niște cărți și un sul stau și ele căzute la pământ, iar lângă ei se află reprezentarea în stil catolic a unui înger care distruge și el o astfel de carte: probabil traducerea „neautorizată” a Bibliei produsă de reformator.
Războiul împotriva Bibliei
Poate avem îndoieli că tocmai Biblia este cartea condamnată de sculptura aflată în discuție, pentru că iezuiții au condus de-a lungul istoriei mai multe proiecte de traducere a Bibliei. Însă istoria dovedeşte că Biserica Romano-Catolică era dispusă să pună la dispoziţia laicilor traducerea textului lor oficial (Vulgata latină) în limbile indigene ale popoarelor Europei, atât timp cât aceasta avea rolul de a combate o traducere a textului autentic. După ce protestanţii au început să traducă Biblia în limba poporului, şi catolicii au făcut acelaşi lucru cu textul aprobat de ei. Iezuiții au produs o astfel de traducere în limba engleză, cunoscută sub numele Douay Rheims. Prima ediție a Noului Testament a fost publicată în anul 1582, urmând ca în anul 1610 să fie publicată întreaga Biblie. Un lucru demn de observat este însă ceea ce se afirmă în prefaţa ediţiei din 1816 a acestei traduceri: „În urmă cu mai bine de două sute de ani, în zilele lui Carol al V-lea, regele francez, era pusă în circulaţie [traducerea Bibliei din Vulgata] cu fidelitate în limba franceză, cu atât mai repede [cu cât ea era necesară] pentru a scoate din capul popoarelor înşelate traducerile eretice false ale unei secte numite valdenzi.” Cu alte cuvinte, scopul publicării unei astfel de ediţii a fost exact acelaşi cu al unor traduceri ale textului latin care au existat încă înainte de a fi folosit tiparul: acela de a combate nişte traduceri considerate false de către biserica oficială.
Observăm același șablon și în războiul dus împotriva Reformațiunii în Transilvania. Traducerile protestante folosite de cei care au acceptat reforma pe acest teritoriu au fost cea germană a lui Martin Luther de către protestanții sași și traducerea maghiară a lui Gáspár Károli de către protestanții maghiari. Gáspár Károli și-a dus la împlinire munca de traducere având sprijinul financiar al principelui calvinist Sigismund Rákóczi. Fiul acestuia, György Rákóczi I, a fost cel care a inițiat și finanțat prima traducere completă a Noului Testament în limba română: Noul Testament de la Bălgrad (Alba Iulia) din anul 1648. Probabil că un astfel de efort pentru vorbitorii de limba română din Transilvania ar fi avut un impact mult mai însemnat dacă ar fi fost combinat cu niște demersuri mai serioase în vederea ridicării nivelului de educație al acestei populații marginalizate. Biblia lui Luther, spre exemplu, are foarte mult de a face cu emanciparea germanilor și creșterea gradului lor de alfabetizare. Pentru că taina lui Hristos, care a fost descoperită lui Pavel și celorlalți apostoli, poate fi înțeleasă „citind” (vezi Ef. 3:4).
Ei bine, dacă în cazul traducerilor în limba germană a existat deja un număr important de ediții ale traducerii Vulgatei înainte ca Luther să-și fi publicat lucrarea lui, traducerea iezuitului György Káldi a fost tipărită în 1626, la 36 de ani distanță de cea a lui Károli. Iar în cazul limbii române, cel care a produs o traducere a textului catolic latin a fost episcopul greco-catolic Petru Pavel Aron. După ce a studiat la Cluj și Tîrnavia (Slovacia) sub îndrumarea iezuiților, Aron a plecat la Roma pentru a se înrola la cursurile Congregației pentru Evanghelizarea Popoarelor (lat. Congregatio pro Gentium Evangelizatione sau Congregatio de Propaganda Fide). Undeva spre finalul vieții sale a coordonat prima lucrare de traducere a Bibliei catolice în limba română. Această traducere însă nu a văzut lumina tiparului decât mult mai târziu, în 2005, când a fost publicată în cinci volume de către Editura Academiei Române. Spre deosebire de alte traduceri ale Vulgatei publicate după declanșarea Reformei Protestante, această ediție românească are mai degrabă o valoare comemorativă.
Voluminoasa lucrare a lui Petru Pavel Aron a fost tipărită în cinci volume de către Editura Academiei Române în anul 2005.
Dacă pornim de la premisa ca moartea lui Aron nu ar fi trebuit să împiedice publicarea unui astfel de manuscris care la data aceea era deja gata de tipar, o posibilă cauză ar putea fi revolta populară condusă de călugărul român Sofronie de la Cioara, în urma căreia un mare număr de români care se uniseră cu Roma s-au întors înapoi la credința lor tradițională. Acest atașament față de credința ortodoxă dovedea rezistența existentă față de catolicismul care încă era privit ca fiind ceva străin de identitatea nostră națională. Pentru a depăși această barieră, trebuia acționat din nou în sensul premiselor Sinodului de la Florența prin care catolicii, în dorința de a găsi un consens cu Biserica răsăriteană, au devenit deschiși față de textul grec al Scripturii.
Astfel, în anul 1795, la ceva mai bine de 30 de ani de traducerea lui Aron, este publicată Biblia de la Blaj. În pregătirea acesteia Samuil Micu s-a îndepărtat de Vulgata, iar pentru traducerea Vechiului Testament a folosit varianta grecească Septuaginta, mai precis ediția tipărită la Franeker în 1709, pe baza manuscrisului de la Vatican cunoscut sub numele de Codex Vaticanus. Deși ar putea părea că avem aici de a face cu o ieșire din șablon, istoria ulterioară publicării traducerii lui Samuil Micu dovedește că nu este deloc așa. Pentru că, în războiul lor împotriva Bibliei protestanților, catolicii, și în mod special iezuiții, au fost dispuși să folosească și alte versiuni decât Vulgata lor latină. De fapt, acest codice al Vaticanului (Codex Vaticanus) a fost folosit în producerea unui text care avea să fie folosit cu mult mai mare succes împotriva textului protestanților decât Vulgata.
Codex Vaticanus și Contra-Reformațiunea
În cel mai vechi catalog al Bibliotecii Vaticanului, acela din 1475, apare înregistrat un manuscris în limba greacă al Bibliei care avea ulterior să fie proclamat drept unul dintre cele mai vechi existente și, cel puțin de către unii, cel mai important dintre toate manuscrisele Sfintei Scripturi. Vechiul Testament conține și acele cărți apocrife care sunt străine de canonul ebraic, dar acceptate ca Scriptură de cele două biserici tradiționale. Noul Testament, în schimb, conține un text într-atât de mutilat, încât putem spune pe bună dreptate că este net inferior chiar și textului oficial în limba latină al Bisericii Romano-Catolice, Vulgata.
În urma campaniei militare din Italia din anul 1799, Napoleon ia acest manuscris în Franța ca pradă de război. Aceeastă trecere în custodia francezilor a oferit ocazia cercetătorului catolic german Johann Leonhard Hug (1765 – 1846) să examineze manuscrisul, pentru ca mai apoi, în anul 1810, să publice la Freiburg lucrarea intitulată „De antiquitate Codicis Vaticani commentatio”. Prin conținultul acesteia Hug a contribuit în mod semnificativ la popularizarea unei idei larg acceptate în zilele noastre și anume că acest document reprezintă o transcriere a Bibliei realizată în primele secole după perioada apostolilor. În 1814 este returnat Bibliotecii Vaticanului pentru a fi păstrat alte câteva decade „sub cheie”. Avea însă de acum aura unui trofeu demn de râvnit pentru paleografi și teologi setoși de afirmare.
Abia în 1857 textul Noului Testament al acestui codex avea să fie făcut public prin transcrierea tipografică pregătită de către Cardinalul Angelo Mai. A fost nevoie de câteva secole în care influența iezuită asupra gândirii teologice și a modului de raportare la Biblie să își facă lucrarea pentru ca să fie posibilă acceptarea unui astfel de manuscris. Teoria că inspirația textului nu se extinde la nivelul cuvintelor, apoi ideea că acest text al Scripturii a suferit modificări și adăugiri și că el nu mai există în forma lui originală, toate acestea au pregătit terenul pentru ca lumea academică și teologică să privească cu neîncredere textul primit al protestanților, cunoscut sub denumirea latină Textus Receptus. Mai mult, publicarea cam tot în aceeași perioadă cu Vaticanus a unui alt manuscris care conținea cărți apocrife ale Vechiului Testament și avea un Nou Testament la fel de mutilat precum Codex Vaticanus, dar și proclamarea acestuia drept cea mai veche Biblie din lume, au fost folosite drept confirmare pentru teoria că textul a suferit modificări. Aceasta a dus la abandonarea credinței protestante într-un Cuvânt păstrat în mod providențial de-a lungul veacurilor și pretextul pentru criticii Bibliei de a produce un text care se presupune a fi o încercare de a reconstitui Biblia în forma ei originală. Este vorba despre textul critic (Textus Criticus), inspirat în principal de cele două manuscrise mutilate aflate aici în discuție: Codex Vaticanus și Codex Sinaiticus.
Cei care au pus bazele textului critic în secolul XIX au fost doi protestanți de confesiune anglicană (Westcott şi Hort). Paradoxal, cel care a pus bazele Textus Receptus, prin pregătirea pentru tipar a unui Nou Testament în limba greacă bazat pe manuscrise de proveniență bizantină, a fost un catolic. Este vorba despre învățatul umanist Desiderius Erasmus din Rotterdam. El avea cunoștință de ceea ce noi numim astăzi Codex Vaticanus. Cel puțin după publicarea primei sale ediții, cea din 1516, Erasmus a fost în corespondență cu Paulus Bombasius de la Biblioteca Vaticanului, care i-a furnizat acestuia variante textuale ale manuscrisului adăpostit acolo, divergente de acelea pregătite pentru tipar de către învățatul umanist. Acesta din urmă a respins însă pretențiile de superioritate ale codexului aflat în custodia Vaticanului, observând neconcordanța acestuia cu felul în care autori de limbă greacă din primele secole creștine (așa-numiții „părinți greci ai bisericii”) citau Scriptura.
În munca sa de evaluare a manuscriselor, Erasmus a considerat că în anumite documente biblice în limba greacă textul a fost corectat pentru a fi adus în armonie cu acela al creștinilor de rit latin, aceasta întâmplându-se în contextul încercării de a vindeca schisma dintre apusul catolic și răsăritul ortodox. Sinodul de la Florența din anii 1438-1439 a fost o a doua astfel de încercare. Tot în cadrul acestui sinod au fost formulate principiile care au stat mai târziu la baza unirii românilor transilvăneni cu Roma, de unde a rezultat Biserica Greco-Catolică. În timp ce se permitea acestora să păstreze ca formă de închinare ritul oriental grecesc, cerința era ca aceștia să accepte unele doctrine de bază romano-catolice. În primul rând trebuia să îl accepte pe papă ca fiind „capul văzut” al întregii biserici creștine.
Astfel de principii precum cele formulate cu ocazia Sinodului de la Florența au furnizat platforma pentru Contra-Reformațiunea iezuită. În timp ce au luptat cu consecvență pentru recunoașterea autorității supreme a papei, ei au fost foarte adaptabili când a venit vorba de acceptarea unor tradiții, ritualuri și stiluri de închinare diferite de cele romano-catolice. Aceasta a deschis, desigur, calea pentru dialogul ecumenic din zilele noastre. Acest dialog cuprinde chiar și proiecte comune de traducere a Scripturilor în limbile diferitelor popoare. Chiar și în pregătirea textului de bază folosit pentru astfel de traduceri sunt implicați atât reprezentanți ai Protestantismului cât și ai Catolicismului. Dacă e să fim mai exacți, în lista de editori ai edițiilor mai recente ale textului critic produse de UBS (Societățile Biblice Unite) figurează numele unor protestanți precum Bruce Metzger sau Kurt și Barbara Aland, dar și cel al cardinalului iezuit Carlo Maria Martini.
Concluzii
În comentariile legate de vizita papei Francisc s-a făcut referire la Blaj ca fiind un mare centru al românismului și al unității naționale, amintindu-se de marea adunare din anul 1848 în Câmpia Libertății. Poate această perspectivă asupra lucrurilor nu este întru totul greșită, însă dacă papa ar fi vrut să aleagă o locație cu adevărat semnificativă în sensul acesta, ar fi trebuit să aleagă capitala Marii Uniri. A ales însă Blajul, care dacă este un centru al românismului, este unul orientat spre Vatican. Tipografia de aici a exercitat o influență care s-a dorit a-i câștiga atât pe românii din Ardeal, cât și pe aceia din Principate, de partea Romei papale. Reprezentând singurul mijloc de imprimare aflat la dispoziţia românilor din Transilvania, această tipografie fusese înființată la Alba Iulia, acolo unde se afla la data aceea Mitropolia Transilvaniei, și a fost transferată abia în anul 1747 la Blaj. Acest transfer a așezat practic în mâinile Contra-Reformațiunii un important instrument de propagandă. Printre multe alte publicații, aici a fost tipărită Biblia de la Blaj, care nu doar că trebuia să eclipseze din nou Alba Iulia cu al ei Nou Testament de la Bălgrad. Scopul ei declarat a fost aceea de a înlocui Biblia de la București din 1688, lucru pe care l-a și reușit, chiar Biserica Ortodoxă adoptând în bună măsură traducerea lui Samuel Micu.
Deși vorbim aici de istorie, este o istorie mai mult decât relevantă pentru zilele noastre. În contextul ecumenic actual, nici ortodoxia sau protestantismul nu vor mai putea ține piept avântului spre supremație al Vaticanului. Marele rival în calea dezideratului unității ecumenice, așa cum este ea dorită de actualul papă iezuit, rămâne, așa cum deja am amintit, documentul care a fost proclamat de Luther și ceilalți reformatori ca având autoritatea supremă în materie de credință: Biblia. Pornind de la o astfel de premisă, aceștia au ajuns să îl denunțe pe papă pentru pretențiile și titlurile necuvenite pe care și le-a arogat. Asumarea titlului de „cap al bisericii” face din acesta un uzurpator al poziției de drept al Domnului Hristos. Reformatorii l-au identificat pe pontiful de la Roma cu antihristul prezis în profeția biblică. Pe paginile ei găsim că a fost prevăzut cu mult timp înainte ascensiunea la poziția de dominare globală a acestuia: „i-a fost dată putere peste toate rasele şi limbile şi naţiunile” (Apoc. 13:7, BTF). Adică și peste sași, și peste unguri și secui, și peste românii din Ardeal sau din restul țării? Da, dar aceasta nu este totul!
Tot în profeția apocaliptică ni se vorbește despre un grup care nu va fi luat de valul acestei apostazii generale. În limbaj profetic ei sunt descriși ca fiind „cei ce au obţinut victoria asupra fiarei” (adică a antihristului – vezi Apoc. 15:2). Asemenea Mântuitorului lor, care a refuzat să se închine ispititorului rămânând la „Stă scris!”, și ei vor alege Biblia drept autoritate supremă a lor, refuzând legile și decretele care vor fi impuse având ca premisă presupusa autoritate supremă a papei.
Până și orașul unde se află tronul acestuia este numit în mod arogant „cetatea eternă”. În cele din urmă se va dovedi că doar Biblia, cartea împotriva căreia iezuiții au dus un război perfid, va rămâne. Și când spun „Biblie”, mă refer la Cuvântul de veșnic și neschimbător al lui Dumnezeu și nu la acea presupusă încercare de a reconstitui din niște manuscrise imperfecte, un text care s-ar fi pierdut în forma lui originală. „Cerul şi pământul [adică și Roma] vor trece, dar cuvintele Mele nicidecum nu vor trece” – a spus Mântuitorul.