„Şi când a deschis al cincilea sigiliu, am văzut sub altar sufletele celor ce au fost ucişi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care au ţinut-o.” (Apoc. 6:9)
Iată o declaraţie a lui Richard Woodman (agricultor şi fierar din Anglia), făcută în anul 1557, în timp ce era interogat de Inchiziţie pentru credinţa sa: „Cred că cel care ar arde un Testament de bunăvoie, ar arde pe Dumnezeu Însuşi, dacă ar fi aici, [şi] dacă ar putea: pentru că El şi Cuvântul Său sunt [în mod inseparabil] una …”. Woodman a fost în cele din urmă condamnat la moarte şi ars pe rug împreună cu alţi zece care, asemenea lui, au fost ucişi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care au ţinut-o.
Având în vedere multitudinea de traduceri ale Bibliei care ne stau în mod liber la dispoziţie, poate am fi tentaţi să credem că astăzi nu mai avem de a face cu aceeaşi vrăjmăşie a oamenilor faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. Oare atitudinea oamenilor faţă de Cuvânt s-a schimbat sau, poate, s-a schimbat … altceva?
Pentru a încerca să răspundem la această întrebare, aş vrea să ne întoarcem în timp anul 1516, cu patru decenii înainte ca Woodman să fi fost condamnat de Inchiziţie şi cu doar un an înainte ca Luther să fi declanşat protestul care a aprins focul Reformaţiunii. Este anul când umanistul englez Thomas More şi-a publicat lucrarea intitulată Utopia. Scrisă în limba latină, aceasta este privită ca fiind chintesenţa umanismului creştin englez, ea susţinând între altele și idealurile toleranţei religioase. Însă fragmentarea creştinătăţii vest-europene care s-a produs în anii care au urmat l-a transformat pe More într-un alt fel de campion decât al toleranţei religioase: el a devenit un virulent adversar al „ereziei”. Împreună cu alţi umanişti englezi (John Colet, William Warham, Cuthbert Tunstall and Richard Pace), el şi-a arătat loialitatea absolută faţă de religia oficială romano-catolică, punând un mare accent în scrierile sale pe unitatea creştinismului. Înverşunarea sa împotriva „ereticilor” nu s-a manifestat doar în plan literal. Fiind numit de către rege în poziţia publică oficială de cancelar, el a plasat pe lista sa de priorităţi exterminarea acestora, condamnând la moartea prin arderea pe rug un important număr de protestanţi. Distribuirea sau deţinerea de literatură protestantă constituia unul dintre capetele de acuzare ale celor condamnaţi la moarte.
Tot More a întocmit şi o „Listă a cărţilor interzise” (Index Librorum Prohibitorum) în care era inclus, desigur, şi Noul Testament tradus de William Tyndale în limba engleză. În lucrarea sa The Obedience of a Christian Man (Ascultarea creştinului), el a comentat cu privire la această traducere spunând ca a căuta erori în Biblia lui Tyndale este similar cu a căuta apă în mare. Acuzaţiile aduse lasă impresia că Thomas More şi ceilalţi apărători ai credinţei catolice nu aveau neapărat o problemă cu ideea existenţei unei Biblii în limba poporului, ci cu faptul că „ereticii” produceau traduceri „incorecte”, adică „neautorizate” de biserica oficială. Poate este mai puţin ştiut faptul că, în timp ce înălţa Vulgata drept singura variantă acceptată a Scripturii, ierarhia catolică denunţa atât textul ebraic al Vechiului Testament, cât şi textul grecesc al Noului Testament, ca fiind corupte de iudei şi, respectiv, de biserica răsăriteană. Cu alte cuvinte, bătălia nu era între a nu a avea nici un fel de Biblie sau a avea orice fel de Biblie, ci era între diferitele versiuni ale Bibliei. De fapt, la fel ca în ziua de astăzi!
Nu lipsa de respect față de Sfintele Scripturi, ci respingerea textului latin al bisericii oficiale a atras, de fapt, acuzația de erezie asupra reformatorilor. Scriind lui John Frith, Tyndale exprimă acest respect al său și răspunde acuzațiilor care i se aduceau în felul următor: „Apelez la Dumnezeu ca martor pentru ziua în care ne vom prezenta înaintea Domnului nostru Isus, că nu am schimbat o silabă a Cuvântului lui Dumnezeu împotriva conştiinţei mele, nici nu aş face aceasta astăzi, chiar dacă tot ceea ce este pe pământ, fie că este vorba de onoare, plăcere sau bogăţii, mi-ar fi date mie” (John Foxe, Cartea martirilor).
Vom observa același conflict și dacă ne întoarcem încă o dată asupra interogatoriului la care Woodman, fierarul englez condamnat în 1557, a fost supus. O privire mai în detaliu, scoate la iveală faptul că acesta nu a fost învinuit pentru orice fel de Biblie, ci pentru loialitatea sa faţă de o versiune specifică a acesteia: textul folosit de protestanţi. Haideţi să vedem un fragment din acest interogatoriu:
Inchizitor: „… […] este tradus greşit, aşa cum este în mii de alte locuri …”
Woodman: „Dacă în acest loc este greşit tradus şi în atât de multe locuri ale Bibliei, aşa cum spui, atunci aş putea să spun cu Hristos: Nu poate fi evitat, ci pricinile de poticnire trebuie să vină; Dar vai de aceia prin care ele vin. Voi spune: Vai de falşii traducători, căci blestemaţi sunt cei care adaugă sau scot [ceva]. Dar luaţi aminte […]: Cred că ei au avut frica de Dumnezeu înaintea ochilor mai mult decât spuneţi despre ei … ”
Inchizitor: „O, domnule, ce eretic … ! Trimite-l în închisoare … Eu cred că nu-i este frică de închisoare …”
Woodman: „Laud pe Dumnezeul cel viu, nu [mi-e frică].”
Inchizitorul: „Acesta este într-adevăr un eretic! El are termenii precişi ai tuturor ereticilor: «Dumnezeul cel viu».”
Woodman: „Eşti supărat pe mine, fiindcă vorbesc cuvintele scrise în Biblie?”
Inchizitor: „Bâlbâială biblică, bâlbâială biblică! Ce spui tu despre Biblie? … Domnule, îţi voi spune cum vei cunoaşte din cuvintele lui un eretic … Ei vor spune: «Domnul» şi «lăudăm pe Dumnezeu» şi «Dumnezeul cel viu». Prin aceste cuvinte veţi cunoaşte un eretic.”
Woodman: „Toate aceste cuvinte sunt scrise pentru învăţătura noastră … de aceea mă minunez de ce trebuie să mă învinuiţi în acest punct – pentru că ele sunt cuvintele lui Dumnezeu … Eu cred în Dumnezeul cel viu … Şi motivul cel mai important pentru care am fost obligat să citesc Scripturile a fost acela că predicatorii şi învăţătorii erau atât de schimbători … Cred că cel care ar arde un Testament de bunăvoie ar arde pe Dumnezeu Însuşi, dacă ar fi aici, [şi] dacă ar putea: pentru că El şi Cuvântul Său sunt [inseparabil] una … ” (Foxe, vol. 8, pag. 340-374, citat de Gail Riplinger în In Awe of Thy Word).
Iar acum, să privim textul care i-a atras lui Woodman acuzaţia de „erezie”, așa cum apare el în mai multe variante ale Bibliei în limba română:
(NTB) Şi noi creadem şi am cunoscut că Tu eşti Hristos, Fiiul lui Dumnezău celui viu.
(BB1795) *Şi noi am crezut şi am cunoscut că Tu eşti Hristos, Fiiul lui Dumnezeu Celui viu”.
(BTF) Şi noi credem şi suntem siguri că tu eşti Cristosul, Fiul Dumnezeului cel viu.
(VBOR) Şi noi am crezut şi am cunoscut că Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu.*
(VBT2002) Şi* noi am crezut şi am cunoscut că Tu eşti Cristosul, Fiul Dumnezeului celui viu;
(BVA) Noi am crezut şi am ajuns să cunoaştem că Tu eşti Cristos – Sfântul lui Dumnezeu!”
(GBV 2001) şi* noi am crezut şi am cunoscut că Tu eşti Sfântul^ lui Dumnezeu^“.
(VDCC) Şi* noi am crezut şi am ajuns la cunoştinţa că Tu eşti Hristosul, Sfântul lui Dumnezeu.”
Ultima versiune redată mai sus este traducerea Cornilescu, cea mai populară între cei care, în România, se socotesc urmaşii spirituali ai protestanţilor. Necazul este că versiunea de text oferită aici seamănă mai mult cu aceea a textului latin Vulgata decât cu aceea din Biblia protestantă folosită de Woodman şi cei care au plătit cu viaţa credinţa lor în Cuvânt. La fel ca în cazul revizuirilor interconfesionale moderne care sunt propuse drept variante mai bune decât aceea folosită de reformatori! Totuşi ele seamănă în multe locuri cu variantele respinse de către aceştia! Deci … ? Ce s-a schimbat, de fapt?
Surse:
http://www.historytoday.com/john-guy/sir-thomas-more-and-heretics
Gail Riplinger: In Awe of Thy Word