Textus Receptus: textul primit al protestanților

 

unde
Anul 2016 a marcat împlinirea a 500 de ani de la publicarea pentru prima dată în formă tipărită a textului Noului Testament în limba greacă. Desiderius Erasmus punea astfel bazele a ceea ce a ajuns să fie cunoscut sub numele de Textus Receptus. Acest eveniment a marcat istoria Europei și mai apoi a întregii lumi într-un mod ireversibil. Cuvintele pe care Isus le-a încredințat apostolilor Săi conținute în textul adoptat de reformatori aveau să fie traduse în limbile de circulație ale vremii și, de atunci, lumea nu avea cum să mai fie aceeași. Însă în secolul XIX acest text stanard al protestanților, așa cum a fost el considerat mai bine de 300 de ani, a început să fie contestat de către lumea academică, ajungându-se ca în zilele noastre să ni se propună tot felul de alte variante ale Bibliei care seamănă mai mult cu acelea respinse decât cu varianta acceptată de campionii Reformei protestante.

Fiindcă le-am dat cuvintele pe care tu mi le-ai dat şi ei le-au primit şi au ştiut cu siguranţă că de la tine am ieşit şi au crezut că tu m-ai trimis. (Ioan 17:8).1

În timp ce Scripturile Vechiului Testament conțin cuvintele pe care Dumnezeu le-a încredințat evreilor (vezi Rom. 3:2), care au fost înregistrate în formă scrisă și păstrate în ceea ce este cunoscut sub numele de Textul Masoretic, prin Isus Hristos au fost date ucenicilor cuvinte care trebuia de asemenea să rămână până la sfârșitul istoriei. Păstrarea acestor cuvinte consemnate în cărțile Noului Testament reprezintă un miracol al providenței lui Dumnezeu pe care noi nu îl putem explica întru totul. Sunt însă câteva aspecte ale acestei istorii care este bine să le cunoaștem și care, privite din perspectiva credinței în declarațiile Celui care ni Se descoperă prin intermediul acestor scrieri, ne ajută să facem deosebirea dintre contrafacere și autentic.

Originea diferitelor versiuni ale Bibliei
Perioada apostolică a primului secol creştin a fost martora scrierii celor 27 de cărţi ale Noului Testament. Se știe că niciun document pe care apostolii au consemnat inițial textul sacru (așa-numitele „autografe originale”) nu a supraviețuit. Prin urmare, felul în care acesta a fost păstrat până în zilele noastre, a fost prin multiplicarea scrierilor inspirate de către aceia care le prețuiau și le priveau cu mult respect. Fără îndoială, cei care copiau manuscrisele Noului Testament aflați în această categorie aveau o mare grijă ca nicio greşeală să nu se strecoare în noile manuscrise pe care le pregăteau.

A existat însă și o altă categorie de copiști care nu au luat seama la avertizările solemne din Apoc. 22:18-19, Deut. 4:2, Prov. 30:6 sau Ier. 26:2. Așa cum semnala apostolul Pavel, taina fărădelegii era la lucru încă din vremea lui, și aceasta în special prin intermediul gnosticilor care pătrunseseră în biserică, aducând cu ei ideile filozofiei păgâne. Ei au fost sursa unor manuscrise în care textul biblic a fost corupt pentru a-l face să se armonizeze cu învățăturile lor ezoterice.

Astfel de creștini falși au activat în Asia Mică, dar și în alte zone ale lumii greco-romane, inclusiv orașul Roma. Însă marele centru al gnosticismului era la vremea aceea Alexandria. Școala catehetică înființată aici a fost un impotant element prin care creştinismul a fost contaminat cu idei păgâne și metode alegorice de interpretare a Scripturii. Doi reprezentanţi de marcă ai acestei şcoli au fost Clement din Alexandria şi Origene.

În timp ce creștinismul apostolic se afla în dizgrația autorităților imperiale din cauza refuzului reprezentanților acestuia de a accepta cultul împăratului, astfel de idei precum cele cultivate de gnosticii intrați în biserică făceau mult mai ușoară calea compromisului. Pe lângă faptul că au căutat să se disocieze de orice element iudaic (evreii fiind un popor persecutat la vremea aceea), gnosticii credeau atât în originea divină cât și în posibilitatea îndumnezeirii oamenilor. Asociind aceasta cu relativizarea calității de Dumnezeu Creator a lui Isus Hristos, devine deja lesne de înțeles de ce o astfel de religie nu se deosebea prea mult de celelalte religii păgâne, chiar dacă folosea denumiri biblice. Romanii nu aveau nicio problemă să mai includă încă un zeu cu numele de Hristos în panteonul lor. Însă pentru creștinii adevărați Domnul lor era mai presus de orice potentat pământesc. Pentru că doar El era vrednic de închinare, aceștia au preferat să îndure persecuții teribile mai degrabă decât să aducă ofrande împăratului care avea pretenții de zeu. Și, cu siguranță, nici nu s-au încumetat să schimbe textul pentru a face calea mai ușoară.

Astfel, creștinismul care a intrat mai târziu în grațiile împăratului Constantin nu a fost nicidecum cel de tip apostolic, ci acela influențat de ideile mistice ale gnosticilor. Chiar Eusebiu, învățatul de la curtea lui Constantin, era un admirator al lui Origene.

Apariția Vulgatei catolice
Un alt fenomen relevant în privința transmiterii textului sacru și a diverselor versiuni ale acestuia îl reprezintă adâncirea prăpastiei dintre vestul latin și estul răsăritean. Acesta a fost contextul în care traducerea Vulgata în limba latină a ajuns să repezinte textul standard al Europei apusene, el fiind folosit timp de veacuri în liturghia catolică. Ignoranța tot mai accentuată față de limba greacă a celor din apus a reprezentat ocazia de aur pentru ierarhia romano-catolică de a-și întări autoritatea folosindu-se de această traducere tendențioasă a textului biblic.

În schimb, textul nealterat al Scripturii a existat în Europa de Vest a Evului Mediu doar în traducerile deținute de grupări considerate eretice de către reprezentanții Romei catolice. Aceste grupări constituiau biserica din pustie, reprezentată în mod profetic în texte precum Apocalipsa 12:6, 142. Între ele pot fi amintiți valdenzii și albigenzii, care au fost timp îndelungat ținta pesecuțiilor inchziției. Aceste persecuții au adus nu doar moartea unui număr greu de estimat de astfel de credincioși, dar și distrugerea multor manuscrise conținând textul autentic al Scripturii (deținerea acestora reprezentând unul dintre capetele de acuzare formulate de inchizitori împotriva lor).

Renașterea
Reînvierea interesului pentru studiul limbii grecești a fost adus în apus de umanismul perioadei renascentiste. Valurile de emigranți greci care au părăsit teritoriile bizantine începând cu asediul și jaful Costantinopolului de către cruciați în anul 1204 și culminând cu cucerirea acestuia de către otomani în anul 1453 au constituit un element cheie în acest sens. Între vorbitorii de limba greacă ce au găsit refugiu în peninsula Italică și alte teritorii ale Europei catolice au fost și erudiți de talie înaltă, care au ajuns să predea limba gracă la Universități cu renume.

Lucrarea care prezinta dovezile că „Donația lui Constantin” este un fals - exponat al Muzeului Reformațiunii din Wittenberg

Lucrarea care prezinta dovezile că „Donația lui Constantin” este un fals – exponat al „Casei memoriale Luther” din Wittenberg

Cu toate că Roma a urmărit să folosească acest avânt scolastic în favoarea ei, căutând să dețină ea controlul educației inclusiv în limba greacă, problemele pentru ea nu au întârziat prea mult să apară. Pe fondul chemării umaniste de întoarcere la sursele originale, tot mai mulți învățați au ajuns să fie conștienți că Vulgata nu reflectă în mod fidel textul autentic al Bibliei. Lorenzo Valla, cel care a dovedit că Donația lui Constantin este un fals, s-a apucat de lucru și în privința Vulgatei. Dacă primul document în discuție era un fals prin care papa își susținea pretenția de autoritate temporară, spunând că împăratul Constantin i-ar fi transferat lui stăpânirea asupra Romei, cel de-al doilea avea foarte mult de-a face cu pretenția acestuia de autoritate eclesiastică supremă. De pildă, sistemul de penitențe și indulgențe prin care biserica Romei subjuga pe supușii ei își găsea susținerea în traducerea tendențioasă a grecescului „metanoia” (pocăință) cu latinescul „paenitentia” (penitență). Ei erau astfel amăgiți să creadă că mântuirea este posibilă doar prin biserică și ritualurile impuse de ea.

Așa arăta o indulgență prin care biserica garanta iertarea de păcate celui care o cumpăra. Vânzarea de indulgențe era și ea o formă de penitență iar Luther și Erasmus au luat poziție împotriva acestei practici.
Așa arăta o indulgență prin care biserica garanta iertarea de păcate celui care o cumpăra.
Cumpărarea de indulgențe era și ea o formă de penitență, iar Luther și Erasmus au luat
poziție împotriva acestei practici.

Erasmus din Rotterdam
Erasmus și-a dobândit cunoștințele de limba greacă La Universitatea pariziană Sorbona, studiind la picioarele unui învățat cu origini bizantine (Ieronymos de Sparta). În anul 1504 el a găsit la Universitatea din Leuven adnotările la Vulgata ale lui Valla sub formă de manuscris. Munca sa de cercetare în vederea identificării textului autentic al Noului Testament nu s-a oprit însă aici. După ce a vizitat marile biblioteci ale Europei, unde și-a luat notițe din documentele existente acolo, el a achiziționat un număr de manuscrise pe care le-a considerat reprezentative. Toate acestea din dorința de a corecta textul latin al Vulgatei după originalul grecesc.

Călătoriile întreprinse de Erasmus în munca sa de documentare

Călătoriile întreprinse de Erasmus prin Europa în munca sa de documentare

În munca de evaluare a manuscriselor și a diferitelor variante textuale, erudiția lui Erasmus a fost un factor important. El a căutat întotdeauna textul cel mai bine atestat, fiind familiarizat cu felul în care autori din primele secole creștine au citat anumite texte. Mai mult, era un bun cunoscător al limbilor greacă și latină și era conștient că anumite manuscrise în limba greacă conțineau latinisme. El considera că astfel de manuscrise au fost produse în contextul Conciliului de la Ferrara-Florența, prin care s-a încercat unirea Bisericii ortodoxe răsăritene cu cea catolică.

Un foc ce nu se poate stinge
Aceasta a fost munca textuală extrem de minuțioasă care a avut drept rezultat publicarea primei ediții tipărite a Noului Testament în limba greacă în anul 15163. Ulterior, Luther a folosit acest text pentru a traduce Noul Testament în limba germană. Cam tot în aceeași perioadă William Tyndale învaţă limba greacă şi mai apoi, în 1526, publică în limba engleză prima ediție completă a textului biblic nou-testamentar, având la bază cea de-a treia ediţie a textului pregătit de Erasmus. Ca urmare a traducerii acestei lucrări în limba engleză, el a fost pus sub acuzare de biserica catolică. Cuvintele prin care el a răspuns acuzatorilor surprind reverența cu care a lucrat el la traducerea textului biblic:
Apelez la Dumnezeu ca martor pentru ziua în care ne vom prezenta înaintea Domnului nostru Isus, că nu am schimbat o silabă a Cuvântului lui Dumnezeu împotriva conștiinței mele, nici nu aș face aceasta astăzi, chiar dacă tot ceea ce este pe pământ, fie că este vorba de onoare, plăcere sau bogății, mi-ar fi date mie.„Cartea martirilor” scrisă de John Foxe.

În loc de toate acestea (onoare, plăcere sau bogății) Tyndale a primit drept „răsplată” pentru credincioșia sa față de textul sacru pedeapsa cu moartea prin arderea pe rug. În viața lui, a lui Luther, precum și a altor oameni ai lui Dumnezeu care au lucrat pentru a pune în mâinile oamenilor Cuvântul în limba lor maternă, s-au împlinit vorbele Mântuitorului:

Le-am dat Cuvântul Tău; şi lumea i-a urât, pentru că ei nu sunt din lume, după cum Eu nu sunt din lume. (Ioan 17:14).

Ce contrast cu onorurile și recunoașterea lumească de care se bucură astăzi aceia care au lucrat și lucrează la producerea unor Biblii bazate pe manuscrise corupte și, nu doar atât, dar își iau o mare libertate în a schimba cuvintele inspirate după niște criterii pur omenești! Aceste Biblii moderne au la bază Textul Critic, o producție a secolului XIX realizată în principal prin compararea a două manuscrise în greacă: Codicele Vaticanului (Codex Vaticanus) și Codicele Sinaitic (Codex Sinaiticus). Pretenția că aceste manuscrise sunt foarte vechi este una nejustificată având în vedere că ele sunt atestate documentar foarte târziu: unul în secolul al XV-lea, iar celălalt la sute de ani după ce Reformațiunea a zguduit în mod serios tronul papei. În plus, între cele două există diferențe majore, ele având în comun simplul fapt că sunt pline de omisiuni.

Deși Noul Testament al codicelui aflat în custodia Romei pontificale a fost ținut la adăpost de ochii publicului și chiar a cercetătorilor timp de câteva secole, Erasmus nu era în necunoștință de cauză cu privire la textul acestuia. Erasmus coresponda frecvent cu Paulus Bombasius, responsabil al Bibliotecii Vaticanului. Mai apoi Juan Ginés de Sepúlveda i-a furnizat și el un număr important de transcrieri ale unor texte din ceea ce astăzi este cunoscut drept Vaticanus sau codex B. În loc să fie însă convins de greșeala demersului său, umanistul din Rotterdam a respins manuscrisul respectiv, preferând mai degrabă variantele textului bizantin.

… purificat de şapte ori (Ps. 12:6)
Robert Estienne (cunoscut drept Stefanus) a actualizat mai târziu lucrarea lui Erasmus cu alte câteva ediţii. Cu toate că avem de a face cu o îmbunătățire, cu excepția introducerii divizării pe versete a textului Noului Testament în ediția din 1551, diferenţa dintre ultima ediţie a lui Erasmus şi lucrarea lui Stefanus este abia perceptibilă. A urmat Beza, ale cărui ediţii sunt practic o re-tipărire a textului lui Stefanus cu unele modificări minore. Cea publicată în 1598 a constituit sursa principală pentru traducerea publicată în anul 1611 sub patronajul coroanei britanice (KJV).

Faptul că traducătorii KJV nu s-au limitat doar la textul lui Beza ci au folosit și edițiile anterioare ale lui Stefanus și Erasmus, comparând totodată atent cu alte traduceri anterioare, face ca textul de bază al acestei Biblii în limba engleză să reprezinte practic o ediție a Textus Receptus în sine4. Potrivit unor evaluări, 98% din Noul Testament al KJV reprezintă textul lui Beza. Restul variantelor textuale utilizate își au ca sursă fie textul lui Stefanus, fie cel al lui Erasmus sau, într-un număr restrâns de locuri, acestea nu își găsesc suportul în niciuna dintre edițiile anterioare ale Textus Receptus. Diferențele sunt, așa cum am amintit deja, minore și ele nu au implicații serioase din punctul de vedere al înțelesului și doctrinei. Totuși ele spun ceva despre felul cum Dumnezeu Și-a împlinit promisiunea că Își va păstra cuvintele care vor supraviețui chiar și sfârșitului lumii.

Apocalipsa 3, versetele 8 și 10, certifică faptul că biserica numită în limbaj profetic Filadelfia a avut și a păzit Cuvântul lui Dumnezeu. Ori, dacă este să analizăm biblic această porțiune a Scripturii, vom constata că Biblia folosită de această biserică a fost practic versiunea King James. Aceasta nu înseamnă însă că edițiile anterioare ale Textus Receptus nu sunt tot Cuvântul lui Dumnezeu. Toate sunt în esență același text cu textul manuscriselor catalogate ca făcând parte din familia manuscriselor de tip bizantin. Deși au supraviețuit mii de astfel de manuscrise, între ele există o armonie incomparabil mai mare față cele cele câteva manuscrise care au fost folosite pentru a crea Textul Critic. A existat însă în cazul Textului Primit (TR) acel proces de șlefuire, de rafinare sau, dacă e să folosim limbajul Bibliei, de purificare (vezi Ps. 12:6).

În acest proces de purificare a textului un rol important l-au avut, fără îndoială, și valdenzii. Tot profeția Biblică ne spune că ei au fost păstrătorii cuvintelor lui Dumnezeu în timpul Evului Mediu. În octombrie 1532 a avut loc Sinodul din valea Angrogna, acolo unde trăia o mică rămășiță a acestui popor de credincioși crunt persecutați. Cu această ocazie, la care au participat delegați din mai multe regiuni în care Reformațiunea prinsese rădăcini, a fost adopată o rezoluție care prevedea traducerea Bibliei în limba franceză. Această traducere urma să cadă în sarcina valdenzilor, Robert Olivetan fiind persoana desemnată pentru această lucrare. Publicată prima dată în 1535, traducerea lui Olivetan dovedește practic faptul că manuscrisele deținute de valdenzi confirmau validitatea textului adoptat de protestanți. El a tradus din limbile originale, însă cu siguranță nu a produs o versiune diferită a Bibliei decât cea pentru care strămoșii lui au fost dați la moarte.

Cea de a doua ediție a fost editată de Calvin, care părăsise Franța pentru a lua în primire rolul proeminent de lider al Reformațiunii din Geneva. Această ediție a reprezentat, la rândul ei, baza pentru traducerea de la Geneva în limba engleză, realizată de o echipă de cărturari care s-au refugiat în acest oraș – o adevărată fortăreață a Protestantismului la vremea respectivă. Beza a fost cel care i-a urmat lui Calvin în calitate de lider spiritual al Reformațiunii din Geneva. Prin urmare, nu ar trebui să mai încapă loc de discuție în privința influenței valdenze asupra Textus Receptus începând cel puțin cu edițiile lui Beza. El chiar a recunoscut în scrierile sale valoarea moștenirii lăsate de valdenzi, așa că avem toate motivele să credem că în verificarea anumitor variante de text învățatul din Geneva a ținut cont de Biblia valdenzilor.

Cu alte cuvinte, aceia care începând cu anul 1604 au lucrat la o nouă ediție a Bibliei în limba engleză, au folosit pentru Noul Testament un text purificat sub influența valdenzilor: ediția din anul 1598 a lui Beza. Cu toate că lucrarea lor de traducere este astăzi cunoscută drept Biblia King James (după numele regelui sub patronajul căruia s-a desfășurat proiectul) titlul ei original, acela care a apărut în pagina introductivă a primei ediţii, sună astfel: „Sfânta Biblie, conţinând Vechiul Testament şi cel Nou: proaspăt tradusă din limbile originale şi prin compararea şi reunificarea cu sârguinţă a traducerilor anterioare la porunca specială a Maiestăţii sale.” Am văzut că Biblia de la Geneva reprezntă unul dintre precursorii Versiunii Autorizate. Însă „traducerile anterioare” la care se referă titlul acesteia din urmă nu are de-a face strict cu limba engleză. Traducătorii au avut înaintea lor nu doar traduceri tipărite ale Bibliei produse sub influență valdenză, precum Biblia lui Olivetan sau aceea a lui Diodati, dar și manuscrise ale Bibliei. Între acestea este raportat că ei ar fi folosit și șase manuscrise ale valdenzilor (pe care noi nu le avem astăzi).

Lucrurile se simplifică însă atunci când adoptăm perspectiva credinței. Biblia KJV reprezintă nu doar capodopera Reformațiunii, ci este chiar Cuvântul purificat al lui Dumnezeu pentru că, așa cum am văzut, însăși profeția biblică afirmă acest lucru5. Cel Atotputernic a validat însă acest adevăr și în istorie. Biblia KJV a stat în secolele XVIII și XIX la baza unor redeșteptări religoase pe care lumea nu le-a mai cunoscut din vremea apostolilor – cei care au scris la început textul Noului Testament. Având în vedere printre altele și larga răspândire a limbii engleze pe mapamond am toate motivele să cred că, în pofida eforturilor disperate ale vrăjmașului de a discredita și pune în umbră această Biblie, ea va avea un cuvânt de spus și la încheierea lucrării de predicare a Evangheliei în toată lumea.

 

1Pentru acest articol citatele biblice au fost luate Fidela – o traducere recentă a Textus Receptus. Cu privire la obiecția că această traducere nu folosește majuscule pentru pronumele personale referitoare la Dumnezeu, doresc să menționez că există două metode de a traduce Biblia:

a) literală – în care sunt traduse cuvintele fără a se încerca neapărat o interpretare anterioară a textului

b) dinamică – în care traducătorul interpretează inițial textul și abia apoi îl traduce încercând să redea cât mai bine ideea (așa cum a înțeles-o el) și nu neapărat cuvintele.

Având în vedere că în originalul grecesc al Noului Testament nu există această diferență între majuscule și minuscule, a face o distincție între pronumele personale care se referă la Dumnezeu și cele care se referă la alte persoane presupune o interpretare a textului. Mai mult, traducerea literală are de obicei la bază convingerea că Biblia a fost inspirată verbal (cuvintele ei sunt inspirate). În cazul acesta reverența față de Dumnezeu se manifestă prin păstrarea cuvintelor așa cum au fost ele date mai degrabă decât prin folosirea unor majuscule. Personal consider de-a dreptul ipocrită pretenția de respect față de Cel care a inspirat Biblia a unora care nu au luat seama la avertizarea cu privire la încumetarea de a adauga sau scoate cuvinte din text.

2 În capitolul 12 din Apocalipsa este amintit un scop specific pentru care Dumnezeu Şi-a condus atunci biserica „în pustie”: ca să fie hrănită (v. 14, vezi şi v. 6). Desigur că aici este vorba de acea hrană care i-a fost refuzată de aşezământul ecleziastic oficial al acelor vremuri. La un moment dat, după ocazia înmulţirii pâinilor, Isus a vorbit astfel: „… carnea mea este într-adevăr mâncare, şi sângele meu este într-adevăr băutură” (Ioan 6:55). Mai apoi, Mântuitorul a lămurit această afirmaţie şocantă, spunând: carnea nu foloseşte la nimic; cuvintele pe care vi le spun eu, sunt duh şi sunt viaţă (v. 63).

Mai mult, regăsim aceeaşi perioadă profetică de o mie două sute şaizeci de zile și în capitolul anterior al cărții Apocalipsa. Este timpul în care martorii lui Dumnezeu au profeţit îmbrăcaţi în pânză de sac (Apoc. 11:3). Întreaga imagine aminteşte de profetul Ilie şi perioada de timp în care el s-a refugiat în locuri izolate, la adăpost de împăratul care voia să îl nimicească. Iar faptul că despre cei doi martori din acest capitol 11 ni se spune că din gura lor iese foc (v. 5) este tâlcuit în cartea profetului Ieremia: Pentru aceea astfel spune DOMNUL Dumnezeul oştirilor: Deoarece voi vorbiţi acest cuvânt, iată, voi face cuvintele mele în gura ta [să fie] foc […] (Ier. 5:14). Fără a intra mai departe în detaliile acestei secvenţe profetice şi a interpretării ei, prin imaginea martorilor care profeţesc în sac vedem încă o dată unde puteau fi găsite adevăratele cuvinte ale lui Dumnezeu pe perioada domniei antihristului.

3Prima ediţie tipărită a Noului Testament în limba greacă este, de fapt, aceea cuprinsă în Biblia Poliglotă Complutensiană. Cardinalul spaniol Francisco Jiménez de Cisneros a scos de sub tipar în anul 1514 o ediție a Noului Testament care conţinea pe o coloană textul latin Vulgata şi, pe cealaltă coloană, textul grecesc. Publicarea acestuia a fost amânată din dorinţa de a fi publicat împreună cu volumele aparţinând Vechiului Testament. Pe de altă parte, Erasmus a reuşit să obţină exclusivitatea pentru tipărirea Noului Testament grecesc între anii 1516 şi 1520. Astfel, volumele acestei Biblii Poliglote au fost publicate abia în anul 1522, după moartea cardinalului. Biblia Poliglotă rămâne însă una de o importanţă deosebită chiar şi pentru istoria Protestantismului, textul grecesc al acesteia fiind folosit ca referinţă şi pentru verificare în munca de pregătire a unor ediţii ulterioare ale Textus Receptus. În pregătirea ei cardinalul Cisneros a fost dispus să investească sume uriaşe, atât pentru achiziţionarea celor mai bune manuscrise, cât şi pentru angajarea unor proeminenţi oameni ai literelor.

4„… versiunea King James Version ar trebui să fie privită nu doar ca o traducere a Textus Receptus, ci și ca o varietate independentă a Textus Receptus. ” (Edward F. Hills, The King James Bible Defended)

5 Potrivit Psalmului 12:6 Cuvântul lui Dumnezeu este precum argintul curăţat într-un cuptor de pământ, purificat de şapte ori. Observaţi aici că avem de-a face cu un cuptor de pământ! Acest mod de exprimare nu este unul întâmplător sau pur poetic, ci Dumnezeu a vrut să ne transmită ceva prin intermediul lui. În capitolul 12 din profeţia Apocalipsei, „pământul” este folosit ca un simbol pentru mişcarea de separare faţă de Roma a Reformaţiunii, Roma fiind simbolizată, la rândul ei, ca o desfrânată care şade pe multe ape (Apoc. 17:1). Această Mişcare Protestantă a salvat biserica de ameninţarea teribilă a distrugerii prin contrafacerea Cuvântului vieții, lucru ilustrat prin pământul care şi-a deschis gura să înghită râul ce a ieşit din gura şarpelui (Apoc. 12:16). Pământul este, de asemenea, materialul din care este făcut cuptorul în care au fost purificate cuvintele lui Dumnezeu. Altfel spus, întregul proces prin care reformatorii au scos la lumină Cuvântul cel curat nu a fost un proces lăsat la voia întâmplării, ci un proces pe care Cel care a inspirat Biblia l-a prevăzut dinainte, şi asupra căruia El a vegheat necontenit.

Puteți aprofunda subiectul citind articolul de la link-ul de mai jos. Cu toate că are și unele scăpări (cum ar fi acceptarea premisei false a criticilor textuali moderni că Vaticanus și Sinaiticus reprezintă cele mai vechi manuscrise existente), materialul acesta conține unele informații care sunt prea puțin popularizate în limba română:
http://www.amazingfacts.org/media-library/book/e/4474/t/martorul-credincios

spacer

Leave a reply