Codex Sinaiticus: un fals modern

La începutul secolului XIX lucrurile erau foarte clare în privința raportării la Biblie: textul latin Vulgata reprezenta Biblia catolicilor, iar textul grecesc al Noului Testament (Textus Receptus), respins de Roma catolică, reprezenta textul Reformațiunii. Astăzi lucrurile nu mai stau la fel. Textus Receptus a fost înlocuit cu Textul Critic, o producție a aceluiași secol XIX, care a ajuns să joace un rol foarte important în aducerea la împlinire a planurilor ecumenice ale Vaticanului.
Evenimentul care a jucat un rol cheie în această schimbare de atitudine a protestanților îl constutuie aducerea la lumină a unui manuscris care avea să schimbe radical modul în care este privită Biblia în cercurile teologice: Codex Sinaiticus sau, altfel spus, Codicele Sinaitic. Proclamat drept cel mai vechi și, prin urmare, cel mai demn de încredere manuscris existent, acest Codex s-a dovedit a fi, de fapt, un fals modern. În cele două materiale video de la finalul articolului, David Daniels de la Chick Publications prezintă câteva dintre rezultatele cercetării lui în direcția aceasta. Pentru a înțelege mai bine contextul celor prezentate acolo, ne vom opri înainte asupra unor detalii legate de descoperirea manuscrisului.

Vai celor ce coboară în Egipt pentru ajutor … (Is. 31:1, BTF)

Faptul că iniţial nu exista niciun alt text care să poată rivaliza cu textul protestanţilor nu însemnă neapărat că nu exista nimeni care să contestate veridicitatea acestuia. Doar că acest scepticism aparținea unor idei și curente precum raționalismul și iluminismul, care au deschis mai târziu drumul pentru alte ideologii precum: marxismul, evoluționismul sau spiritismul modern. Până în ziua de astăzi, unul dintre contra-argumentele scepticilor la numărul cu mult mai mare de manuscrise ale Noului Testament, comparativ cu ale altor opere literare cunoscute, este acela că mare parte a acestor manuscrise sunt datate undeva în jurul secolelor XI-XII, la o mie de ani de la moartea apostolilor. Lăsând la o parte caracterul discutabil al metodelor de datare a manuscriselor folosite de către paleografi (care s-a dovedit în mai multe cazuri că au dat greș), acești necredincioși nu au luat în calcul persecuțiile teribile împotriva creștinilor, cum ar fi persecuția lui Dioclețian, când nenumărate copii ale Scripturilor au fost date flăcărilor. De asemenea nici faptul că, având în vedere destinația acestor scrieri, ele erau mult mai expuse uzurii față de alte lucrări care se adresau exclusiv unor elite intelectuale și erau cu mult mai puțin citite și utilizate decât Scripturile creștinilor.

Aparent ca răspuns la această provocare a scepticilor, un paleograf pe nume Constantin Tischendorf a mers în anul 1844 pentru prima oară în Egipt cu scopul de a căuta manuscrise vechi. Rezultatul acestei căutări a fost aducerea la lumină a unui manuscris al Bibliei care nu numai că nu semăna deloc cu Textus Receptus, dar pur și simplu nu semăna cu nici un alt document existent. Era scris în patru coloane și, mai important, porțiuni importante ale textului sacru lipseau cu desăvârșire. În plus, este de departe cel mai corectat manuscris al Bibliei, conținând o sumedenie de note marginale și zeci de mii de editări și corecturi [1]. Acest text în limba greacă a Vechiului și Noului Testament este astăzi cunoscut sub numele de Codex Sinaiticus sau, în traducere, Cartea Sinaiului.

Numele codex-ului are de a face cu Muntele Sinai, pe care tradiția l-a localizat în Peninsula Sinai din Egipt. Lângă acest munte egiptean se află Mănăstirea Sfânta Ecaterina, unde Tischendorf a găsit manuscrisul. Biblic vorbind însă, Sinaiul se află în Arabia (vezi Gal. 4:25) iar Dumnezeu a trebuit să îi scoată din Egipt pe evrei pentru a-i duce la muntele din pustia Madianului, unde El S-a arătat prima dată lui Moise, de unde urma ca mai apoi să vorbească poporului eliberat din robie (vezi Ex. 3:12 și Fapte 7:38). Departe de a fi locul unde descendenții lui Avram au fost întemeiați în adevărul din Cuvânt, aceștia și-au pierdut de fapt credința în țara faraonilor și a trebuit să fie scoși de acolo pentru a fi re-educați potrivit principiilor veșnice ale neprihănirii. Nu întâmplător, când Dumnezeu a vorbit din mijocul focului, a tunetelor și fulgerelor care erau pe muntele Sinai, primele cuvinte rostite în auzul acestora au fost: Eu sunt DOMNUL Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului, afară din casa robiei … (Ex. 20:2). Israelul reprezintă totodată poporul căruia Dumnezeul Creator a încredințat inițial cuvintele Sale în formă scrisă (vezi Rom. 3:2), așa cum au fost păstrate până în ziua de astăzi în textul masoretic (textul ebraic) al Vechiului Testament. Egiptul în schimb, și mai ales orașul Alexandria, este de-a dreptul emblematic pentru coruperea Scripturilor.

În 1843, chiar înainte ca Tischendorf să fi pornit spre țara de pe Nil în căutarea de manuscrise care să confirme teoriile lui cu privire la Scripturi, acesta a fost primit în audiență de către papă. Ceva ani mai tărziu tot Tischendorf a fost unul dintre puținii oameni cărora să li se fi oferit accesul la acest manuscris în limba greacă foarte apreciat de către el, care stătea ascuns în Biblioteca Vaticanului: Codex Vaticanus [2], cunoscut astăzi și sub denumirea de Codex B. Oare cum de a oferit scaunul pontifical un astfel de privilegiu unui non-catolic, privilegiu care altora le fusese refuzat? Și nu doar faptul că Tischendorf se afla în grațiile Vaticanului este relevant pentru istoria prezentată în acest articol, dar este interesant de observat că, până la scoatera la lumină a manuscrisului găsit de către paleograf în Peninsula Sinai, Codex B a fost un text neglijat de către cercetătorii și traducătorii Bibliei. Teoria era că acest codex ar fi unul dintre cele 50 de Biblii pe care împăratul Constantin le-a comandat lui Eusebiu în secolul al IV-lea, iar când Tischendorf a pornit spre Egipt, el dorea practic să găsească o confirmare a acestei teorii, sau mai precis, a propriei lui interpretări că aceste Biblii ar fi fost scrise pe trei și pe patru coloane. Manuscrisul pe care el l-a văzut în Biblioteca Vaticanului era scris pe trei coloane.

Tischendorf a reuşit să intre în posesia primelor 43 de foi ale manuscrisului scris pe patru coloane pe care îl căuta, în luna mai a anului 1844, la doar o lună după îmbarcarea sa spre Egipt. În relatarea sa autobiografică, acesta pretinde că, aflându-se la Mănăstirea Sfânta Ecaterina, acolo a reuşit să recupereze aceste foi dintr-un coş plin cu pergamente vechi, care erau destinate focului. Întorcându-se în Saxonia, paleograful a predat guvernului cele 43 de foi împreună cu colecţia de manuscrise orientale în posesia cărora el intrase, obţinând în schimb suma de bani care acoperea cheltuielile legate de călătoria sa. Manuscrisele au fost depozitate la biblioteca Universităţii din Leipzig, inclusiv porţiunea din manuscrisul care mai apoi i-a adus lui celebritatea. În cinstea regelui Saxoniei, sub patronajul căruia şi-a întreprins el demersul, Tischendorf a denumit această porţiune a Sinaiticului, Codex Frederick Augustus. Este posibil ca această denumire să fi fost aleasă şi pentru a nu oferi vreun indiciu cu privire la locul unde făcuse el descoperirea. Paleograful mărturiseşte că, pentru moment, a fost sfătuit să păstreze tăcerea în această privinţă.

În luna ianuarie a anului 1853, Tischendorf a pornit o a doua călătorie a sa spre Egipt, în speranţa de a pune mâna şi pe restul manuscrisului găsit la Mănăstirea Sf. Ecaterina. Acest lucru s-a întâmplat însă abia la a treia călătorie, în 1859, când a primit permisiunea de a lua manuscrisul cu el la Cairo, unde urma ca să fie transcris. Eşuând în eforturile sale de a transcrie manuscrisul acolo, Tischendorf a cerut să ia cu el acest Codex sub formă de împrumut, pentru a-l prezenta ţarului Rusiei, care era „protectorul natural al credinţei ortodoxe” [3]. Țarul a fost totodată cel care finanţase această a treia călătorie a sa. Paleograful explică mai departe cum primirea permisiunii de a împrumuta manuscrisul a fost mult întârziată de complicaţiile generate de o luptă pentru putere care s-a iscat în sânul bisericii. În cele din urmă, lui Tischendorf i-a fost onorată cererea, după ce a lăsat în scris sub semnătură promisiunea de a returna în siguranţă manuscrisul. Acest lucru nu s-a întâmplat însă niciodată.

Deşi Codex Sinaiticus i-a adus lui Tischendorf faima şi recunoaşterea academică pe care el şi-o dorise, sunt multe suspiciuni care planează asupra acestuia. Nu doar că felul în care a reuşit să intre în posesia mult-doritului manuscris ar putea purta foarte bine numele de „furt”, dar versiunea întregii istorii pe care el a oferit-o ridică şi alte semne de întrebare. Nu este deloc plauzibil ca cei de la mănăstire să fi folosit pergamentul, un material nu tocmai uşor inflamabil şi care produce un miros urât, pentru aprinderea sau întreţinerea focului. Mai mult, mărturia scrisă a unui vizitator al mănăstirii, care a văzut manuscrisul în 1845, vorbeşte despre ceea ce noi astăzi numim Sinaiticus, ca fiind o carte legată. El oferă şi alte detalii interesante cu privire la codex. Spre exemplu, el vorbeşte despre paginile acestuia ca fiind albe. Vom vedea puţin mai târziu de ce acesta este un amănunt extrem de semnificativ.

În 13 septembrie 1862 un alt paleograf pe nume Constantin Simonides, a publicat în periodicul „The Guardian” un articol în care pretindea că el este adevăratul autor al Sinaiticului, manuscris la care lucrase în anul 1839. Mai târziu, o scrisoare sosită din Alexandria din partea unui prieten mai în vârstă al acestuia, care a fost martor la multe dintre cele întâmplate, venea şi ea să confirme declaraţiile lui Simonides. Potrivit versiunii celor doi greci, motivul care a stat la baza muncii care a avut drept rezultat codexul în cauză, a fost dorinţa unchiului lui Simonides de a prezenta ţarului de atunci al Rusiei o copie a Bibliei în limba greacă împreună cu scrierile celor aşa-zişi şapte „părinţi apostolici”. El a dorit să ofere ţarului această lucrare drept mulţumire pentru favorurile acestuia faţă de mănăstirea de pe Muntele Athos unde era stareţ. Având în vedere că Dionisie, caligraful mănăstirii, a refuzat să ia asupra lui o sarcină care i s-a părut atât de dificilă, stareţul a apelat la nepotul său, un tânăr extrem de promiţător, care se remarcase în mai multe ocazii în privinţa abilităţilor sale în ale caligrafiei.

Acesta a fost punctul de pornire a muncii de transcriere a lui Simonides, asistat de caligraful Dionisie şi de unchiul său Benedict. Moartea acestuia din urmă, dar şi faptul că nu mai avea suficient pergament disponibil, l-a determinat pe Simonides să lase acest proiect neterminat. Mai apoi a fost convins să predea documentul cu ceea ce el lucrase la Mănăstirea Sf. Ecaterina. Este vorba aici despre versiunea greacă a Vechiului Testament (Septuaginta), Noul Testament, Epistola lui Barnaba şi prima parte a cărţii Păstorul lui Herma. Planul era ca, după ce manuscrisul avea să fie revizuit încă o dată, Simonides să meargă pentru a realiza copia finală a codexului. Cu alte cuvinte, manuscrisul care a fost trimis la Sf. Ecaterina nu era la momentul respectiv mai mult decât o ciornă care cuprindea deja corecturile lui Benedict (unchiul lui Simonides) şi ale lui Dionisie, şi care urma să mai sufere aici o revizuire finală.

Eşecul lui Simonides de a veni la timp pentru transcrierea copiei finale a creat contextul pentru ca, în timpul vizitei sale din 1844, Tischendorf să găsească manuscrisul acolo. Acesta, potrivit mărturiei prietenului lui Simonides, după ce a examinat mai multe zile atent manuscrisul, a sustras un număr de foi ale acestuia şi, profitând de faptul că bibliotecarul căzuse pradă unei boli severe, a părăsit mănăstirea nestingherit. Mai apoi, cu ocazia unei alte vizite, Tischendorf s-a folosit de influenţa consulului Rusiei prin intermediul căruia a reuşit să obţină restul de 347 de foi ale manuscrisului în schimbul unor promisiuni care nu aveau să fie onorate vreodată.

Simonides mărturiseşte că în anul 1852, când a vizitat această mănăstire, a văzut codexul acolo. Apoi, în anul 1860, văzând la Liverpool reproducerea publicată de Tischendorf, paleograful grec a recunoscut în aceasta propria lui lucrare. Pentru a-şi dovedi afirmaţiile, Simonides l-a provocat pe Tischendorf la o dezbatere publică, însă acesta a refuzat să dea curs provocării.

Bazându-se şi pe alte puncte de vedere controversate în domeniul ştiinţific pe care Simonides le susţinea, presa britanică a vremii a distrus credibilitatea acestuia, iar versiunea cu privire la apariţia Sinaiticului prezentată de el a ajuns să fie privită ca fiind nedemnă de încredere. În schimb, deşi mulţi savanţi au respins ideea potrivit căreia cele două codex-uri ar putea fi, într-adevăr, două dintre cele cincizeci de Biblii comandate de împăratul Constantin în anul 331 d.Hr., lumea academică a îmbrăţişat partea cea mai semnificativă a teoriei lui Tischendorf: aceea că Sinaiticus reprezintă cel mai vechi şi, prin urmare, cel mai demn de încredere manuscris al Bibliei existent. Mai mult, descoperirea paleografului german a atras atenţia asupra codexului adăpostit în Biblioteca Vaticanului. Deşi între cele două codexuri sunt diferenţe semnificative (numai în cele patru evanghelii au fost identificate peste 3000 de diferenţe), Sinaiticus confirmă unele variante de text extrem de discutabile din Vaticanus. Putem aminti aici, de exemplu, absenţa ultimelor versete din Evanghelia după Marcu, tocmai cele care vorbesc despre învierea lui Isus Hristos.

Efectele nu s-au oprit însă aici. Paradigma adoptată de lumea academică în privinţa codexului găsit în Egipt i-a condus pe teologi şi pe alţi învăţaţi să considere că acele porţiuni ale Scripturii care lipseau din Sinaiticus, sau care sunau altfel decât ceea ce lumea fusese obişnuită să accepte ca Scriptură, au fost adăugate sau schimbate de-a lungul timpului. Aceasta ar însemna că munca efectuată de copişti era ceva mai mult decât simpla transcriere a manuscriselor şi că, până la standardizarea textului, ar fi existat o anumită „îmbogăţire” a textului cu tradiţiile orale care le fuseseră transmise acestora. Cu alte cuvinte, Codex Sinaiticus a fost folosit drept dovadă că Biblia era, cel puţin în parte, o operă omenească, iar Scripturile Vechiului şi Noului Testament au încetat să mai fie considerate drept Cuvântul lui Dumnezeu, la modul literal vorbind.

Aici găsim explicaţia pentru schimbarea radicală de raportare la Cuvântul scris a lumii protestante. Astfel, până în secolul XIX, dacă exprimai îndoieli cu privire la veridicitatea istorică a relatărilor privitoare la Isus Hristos şi apostolii Săi, sau cu privire la autenticitatea unor porţiuni ale Scripturii, te puteai numi sceptic, deist, ateu, sau orice altceva în afară de creştin care îşi bazează credinţa pe Biblie. În zilele noastre însă nu mai putem vorbi despre aşa ceva. Profesori de teologie protestanţi şi mulţi aşa-zişi învăţători ai Cuvântului exprimă adesea acelaşi fel de îndoieli şi folosesc aceleaşi argumente „în apărarea Bibliei” – aşa cum probabil ar spune ei – pe care scepticii şi necredincioşii le foloseau în urmă cu 200 de ani împotriva Bibliei.

Ceea ce se întâmplă în zilele noastre face cu atât mai relevantă întrebarea pe care Mântuitorul o pune:

… când va veni Fiul omului, va găsi el credinţă pe pământ? (Luca 18:8).

Teoria lui Tischendorf rămâne o teorie şi, nu doar atât, dar este una extrem de subţire din punctul de vedere al dovezilor. Şi totuşi ea este privită drept standard pentru lumea academică. Mulţi şi-au clădit o întreagă carieră pornind de la premisele false ale acestei teorii. Ea a oferit pretextul perfect pentru producerea de ediţii critice ale Bibliei şi comentarii, activitate care s-a dezvoltat într-o adevărată industrie aducătoare de bani. Ce contrast faţă de viaţa plină de privaţiuni şi riscuri ale acelora care au stat de partea adevărului curat al Cuvântului în veacurile trecute! În vieţile lor s-a împlinit la literă ceea ce Mântuitorul afirma în rugăciunea Sa pentru ucenici:

Eu le-am dat cuvântul tău; şi lumea i-a urât pentru că [ei] nu sunt din lume, după cum eu nu sunt din lume (Ioan 17:14).

Cum stau însă lucrurile astăzi cu cei care pretind că sunt slujitori ai Cuvântului?

Critica textuală

Şi trupurile lor moarte [vor zăcea] în piaţa marii cetăţi, care în sens spiritual este numită Sodoma şi Egipt, unde şi Domnul nostru a fost crucificat. (Apoc. 11:8, BTF)

Aducerea în prim-plan a Codexului găsit de Tischendorf a oferit un teren fertil atât pentru dezvoltarea criticii textuale cât și a înaltei critici. În primul caz, reprezentații criticii textuale se ocupau de compararea diferitelor variante de text pentru a stabili care dintre acestea este mai demnă de încredere. Aceasta nu este neapărat ceva rău în sine, însă regulile folosite în această muncă nu se bazează nicidecum pe credința în ceea ce Biblia însăși ne spune despre felul în care ea a fost scrisă și transmisă. În loc să accepte declarațiile clare ale inspirației, potrivit cărora Dumnezeu a comunicat adevărul Său într-un limbaj suficient de clar și de nesofisticat încât, sub călăuzirea Duhului Sfânt, chiar și un copil să poată înțelege mesajul mântuirii, criticii Bibliei și-au îndeptat atenția înspre Alexandria. Aceasta sub pretextul că cei care au copiat acolo manuscrisele Bibliei erau oameni înzestrați o cu educație superiară celor care au făcut acest lucru în Antiohia și în locurile unde mesajul evangheliei a prins rădăcini la început. Din această cauză, una dintre regulile criticilor este aceea că varianta de text mai grea este întotdeuna preferată aceleia mai simple. Desigur că nu a deranjat faptul că mintea scribilor din Alexandria era de fapt îmbibată cu idei filozofice păgâne, aceasta chiar în condițiile în care suntem clar avertizați că înţelepciunea acestei lumi este nebunie înaintea lui Dumnezeu (1 Cor. 3:19).

Pe de altă parte, avântul înaltei critici are la bază o altă premisă falsă, care a fost folosită pentru promovarea Codexului Sinaitic: ideea că manuscrisele originale s-au pierdut și, împreună cu acestea, s-a pierdut și varianta de text inițială. Astfel, în timp ce critica textuală încearcă pe baza unor criterii dubioase să stabilească varianta de text care este cea mai aproape de original (adică cea mai veche), înalta critică merge mai departe și încearcă să stabilească pe baza unor criterii așa-zis științifice și raționale, care porțiuni ale scrierilor Bibliei pot fi considerate autentice și care prezintă un caracter mai îndoielnic. Nu este greu de intuit în ce categorie se vor încadra relatările cu privire la intervențiile supranaturale ale Creatorului în istoria omenească sau cu privire la popoarele și cetățile care sunt menționate în Scripturi dar nu au fost atestate documentar. În categoria lucrurilor neștiințifice, imposibile și inexistente!

Cu timpul, unele astfel de popoare și cetăți, considerate inițial ca având caracter mitologic, s-a dovedit chiar și din surse extrabiblice că totuși ele au existat cu adevărat în istorie. Au condus aceste descopriri la o recunoștere din partea reprezentanților înaltei critici a veridicității rapoartelor Scripturii și la o punere sub semnul întrebării a validității metodologiei lor? Răspunsul la această întrebare este grăitor, dovedind cât de importante sunt pentru știința, pe nedrept numită astfel, paradigmele pe care este ea clădită.

Și Tischendorf și-a bazat demersurile pe baza unei paradigme: aceea că textul corect este cel care vine pe filiera ierarhiei ecleziastice a Romei. Tocmai de aceea și-a îndreptat el atenția spre Egipt, pentru că, potrivit teoriei, cel însărcinat de împăratul Constantin să pregătească cele 50 de Biblii care ar fi trebuit să ajute la asigurarea unității dogmatice a imperiului său, a fost Eusebiu de Cezareea. Iar Eusebiu a fost un mare admirator nu doar al lui Constantin dar și al lui Origene din Alexandria, cel de a cărui nume este legată nu doar introducerea în creștinism a ideilor păgâne neoplatonice și interpretarea alegorică a Scripturii, dar și producerea de manuscrise corupte ale acesteia. Totodată, cel puțin una dintre cele 50 de copii ale Scripturii pregătite la ordinul împăratului era de așteptat să ia calea Egiptului așa că, acolo ar fi trebuit să se găsească un exemplar similar cu cel aflat în custodia Vaticanului.

Este greu de dovedit dacă Tischendorf a fost îndrumat de altcineva spre Egipt (poate chiar în timpul vizitei la Vatican din 1843 [4]) sau dacă acestă inițiativă a pornit chiar de la el. Însă oricum ar fi, orientarea lui în direcția aceasta ridică și alte semne de întrebare. Era perioada care a urmat invadării Egiptului de armatele lui Napoleon, și mulți oameni fascinați de Egipt mergeau acolo pentru a studia străvechea civilizație a acestei țări. În acești ani de avânt ai egiptologiei moderne se dorea readucerea la lumină a unei culturi care era mult prea afectată de superstiție și necredință. Bineînțeles că unor astfel de cercetări li s-a atribuit aura unor preocupări de natură științifică. Nu întâmplător, tot aproximativ în această perioadă apar zorii unor pseudo-științe moderne care în zilele noastre au ajuns larg răspândite și populare în întreaga lume. Psihologia sau hipnotismul, de exemplu, care sunt la origine componente ale domeniului ocult, au ajuns să li se confere o aură de știință, pentru a fi utilizate la scară largă, chiar și în bisericile creștine.

A fost drumul lui Tischendorf spre Egipt un drum al credinței? Am văzut deja că rezultatul călătoriilor sale în țara faraonilor nu a fost întărirea credinței în autoritatea Scripturii ci, dimpotrivă, a pregătit terenul pentru scepticismul ateilor și necredincioșilor. Acestea a ajuns până la urmă să fie încorporate ca parte a creștinismului, împreună cu pseudo-științele care înfloreau în vremurile acelea: evoluționismul, psihologia și chiar anumite forme de spiritism modern. Bariera pusă de credința fermă într-un „Stă scris” a fost dată la o parte și, prin urmare, drumul pentru potopul de rele care aveau să intre în protestantism era de acum larg deschis.

Și atunci? Dacă nu a fost un drum al credinței, a fost expediția paleografului un demers științific, la fel ca al celorlalți cercetători care au mers în Egipt în prima parte a secolului XIX? Într-o privință putem să îi dăm credit lui Tischendorf: dacă cele 50 de copii ale Biblei au fost într-adevăr pregătite în secolul IV din ordinul împăratului, ar fi de așteptat ca măcar unele exemplare să fi supraviețuit, mai ales dacă ținem cont că nu avem de a face cu manuscrisele unei biserici persecutate, care riscau să fie arse de o putere statală opresivă ci, dimpotrivă, totul s-a întâmplat sub auspiciile și protecția potentatului de atunci al Romei. Cu toate acestea însă, personal nu aș putea să îl laud pe Tischendorf pentru rigurozitatea lui în verificarea datelor. De exemplu, cum ar putea sta în picioare teoria că manuscrisul găsit de el a fost scris în secolul IV d.Hr., iar porțiunile de text din Textus Receptus care lipsesc din Sinaiticus au fost adăugate ulterior, în condițiile în care autori de dinainte de secolul IV citează astfel de texte? De unde au citat ei, dacă este adevărată teoria cu adăugarea ulterioară? Sau cum se poate explica faptul că traduceri ale Bibliei precum traducerea Itala (în latină) sau Peshitta (în vechea aramaică din Siria), care sunt mai vechi decât presupusa dată atribuită Codexului Sinaitic, conțin acele texte care lipsesc din manuscrisul care l-a făcut celebru pe Tischendorf?

În numărul celor care nu au fost de acord cu teoria lui Tischendorf, potrivit căreia Sinaiticus și Vaticanus sunt două dintre cele cincizeci de Biblii produse din ordinul lui Constantin, se înscriu doi anglicani pe nume Brooke Foss Westcott (1825-1903) și Fenton John Antony Hort (1828-1892). Argumentul lor era legat de lista cărților canonice citate de Eusebiu în „Istoria ecleziastică”, listă care nu se armonizează cu niciun manuscris existent. Potrivit celor doi, probabil că niciuna dintre cele cincizeci de copii nu mai există. Cu toate acestea, Westcott și Hort nu doar că au pus mare preț pe Sinaiticus și Vaticanus, dar au și folosit aceste codexuri drept bază pentru textul în limba greacă publicat de ei în 1881. Tischendorf publicase deja în 1849 prima sa ediție critică a Noului Testament. Însă primul text critic al Bibliei care a avut un impact crucial este cel produs de către cei doi anglicani amintiți adineauri. Acestă ediție, publicată în 1881, reprezintă de fapt textul grecesc care a reușit într-adevăr ceea ce nici Vulgata, nici vreun alt text alexandrin sau romano-catolic nu au reușit: să înlocuiască Textus Receptus.

Poate că refuzăm să credem că am avea de a face cu vreo implicare a Romei în toate evenimentele care au dus aici. Însă nimic nu putea să servească mai bine scopurilor ei decât ceea ce s-a realizat prin textul lui Westcott și Hort pentru că, să nu uităm, nimic nu împiedica mai mult restabilirea supremației ei ecleziastice și temporale decât principiu autorității supreme a Bibliei, adică „Sola Scriptura!”

Totul a pornit de la acel manuscris găsit în 1844 în Egipt, pe care cercetătorii mult timp nici măcar nu au putut să îl vadă decât ca şi reproducere, aşa cum a fost aceasta publicată de Tischendorf. La ora actuală cea mai mare parte a originalului acestuia se află în Londra, la Biblioteca Britanică. La Leipzig se găsesc cele 43 de foi de pergament pe care Tischendorf le-a adus cu el după prima sa vizită la Mănăstirea Sf. Ecaterina. Alte câteva rămăşiţe se mai află la Sf. Ecaterina şi la Biblioteca Naţională a Rusiei. Proiectul internaţional „Codex Sinaiticus” a făcut însă posibilă punerea la un loc a întregului manuscris în formă digitală. Mai mult, din anul 2009 manuscrisul este disponibil on-line, fiind publicat pe internet. Aceasta a oferit accesul unor cercetători să vadă cum arată de fapt codexul în original. Iar aceste cercetări nu fac altceva decât să confirme unele afirmaţii ale lui Constantin Simonides şi să infirme pretenţiile lui Tischendorf. În primul rând, se poate observa că cele 43 de foi aflate în custodia Universităţii din Leipzig sunt albe, aşa cum vizitatorul Mănăstirii Sf. Ecaterina a afirmat şi despre ceea ce în anul 1845 rămăsese încă acolo. Spre deosebire de foile de la Leipzig însă, cele pe care Tischendorf a pus mâna în 1859 nu au mai rămas aşa. Iar aceasta nu face altceva decât să confirme ceea ce a afirmat Kallinikos, prietenul lui Simonides, atunci când a scris drept mărturie în apărarea acestuia. El susţinea că Tischendorf a avut foarte mult de a face cu îngălbenirea foilor pe care a pus mâna în 1859, pentru a face ca acestea să pară vechi. Această mărturie este plauzibilă şi prin faptul că, în perioada aceea de avânt a egiptologiei, contrafacerea manuscriselor era o practică aducătoare de bani în ţara de pe Nil. Perioada lungă petrecută de paleograf în Cairo, până la momentul când a reuşit să prezinte codexul la curtea imperială a Rusiei ca un document vechi, a făcut posibil ca îngălbenirea foilor chiar să fi avut loc. Iar o analiză a aspectului acestora dovedeşte că ele nu au fost deteriorate de umezeală sau alte substanţe din aer odată cu trecerea timpului, ci au fost mai degrabă pătate şi mânjite intenţionat. Puteți afla mai multe detalii care practic demască această amăgire vizionând cele două materiale video de mai jos:

Note de subsol:

[1] Tischendorf vorbea iniţial de aproximativ 14,800 corecturi existente în manuscris. Însă în 2009, în documentarul BBC legat de Codex Sinaiticus, se afirmă faptul că manuscrisul are aproximativ 23.000 de corecturi! Concluzia celor care au produs acest documentar este că, având în vedere numărul acesta foarte mare de corecturi, Biblia „nu poate fi cuvântul de neschimbat al lui Dumnezeu .”

[2] Deşi Erasmus a avut cunoştinţă cu privire la acest codex şi a apelat la un prieten de-al său care avea acces la manuscris, totuşi el a respins variantele de text ale acestuia.

[3] Constantin Von Tischendorf, When Were Our Gospels Written?, p. 37

[4] „Las aici la o parte, trecând sub tăcere detaliile interesante ale călătoriilor mele precum audienţa mea cu papa Grigore al XVI-lea, în luna mai 1843, comunicarea mea cu Cardinalul Mezzofanti, acel surprinzător şi celebrat lingvist …” (Constantin Von Tischendorf, When Were Our Gospels Written?, p. 27)

spacer

5 comments on “Codex Sinaiticus: un fals modern

  1. Ovi89

    Interesant ,,,dar,,prea multa bataie de cap cu ce a fost si ce va fi….biblia a rezistat deoarece Dumnezeu ne-a lasat cuvantul sau si asta nu moare niciodata..pe scurt…crede si nu cerceta :)…numa bine

    1. Ovidiu-Victor MARTIN

      Nu am cum să contrazic atunci când afirmați despre Cuvântul lui Dumnezeu că acesta nu moare niciodată, pentru că atunci aș contrazice chiar motto-ul acestui site: Verbum Domini Manet in Aeternum. Ceea ce nu toți sunt însă conștienți este că există traduceri Bibliei bazate pe credința în împlinirea acestei promisiuni a lui Dumnezeu (traducerea Textului primit / Textus Receptus) și traduceri care pornesc de la premisa că textul inițial s-a pierdut. În cel de-al doilea caz avem de-a face cu un text nesigur, care se dorește a fi o încercare de reconstituire a acelui text original (Textul critic). Bazele acestui text au fost puse abia spre sfarsitul secolului XIX. Iar dacă este să simplificăm lucrurile, Codex Sinaiticus (codicele sinaitic) este tocmai acel manuscris care a făcut ca balanța să încline spre Textus Criticus în defavoarea Textus Receptus, care de atunci a fost în mare măsura abandonat. Sigur că nu este vorba despre dispariția acestuia. El există și stă la dispoziția oricărui suflet însetat.

  2. PAUL COSTINIUC

    Biblia cuvantul Domnului? Cu toate erorile si ineptiile pe care le contine? Mai crede cineva ca un peste poate inghiti pe nemestecate un om (Ionas) si sa-l vomite dupa trei zile intreg si nevatamat. Si nu este singura fantasmagorie!

    1. Ovidiu-Victor MARTIN

      Da, mai există astfel de oameni care cred că Biblia este Cuvântul Dumnezeului Creator. Unul dintre ei sunt eu. Asta pentru că nu mi-am luat drept criteriu pentru a face diferența dintre adevăr și eroare mintea limitată a unui muritor. Tocmai pentru că am motive mult mai înalte și bine întemeiate ca să cred Biblia, pentru mine este irelevant dacă vreo învățătură a ei încape în mintea vreunui om sau nu.

      „Dar omul natural nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, fiindcă sunt nebunie pentru el; nici nu le poate cunoaşte, pentru că ele sunt judecate spiritual.” (1Cor. 2:16)

  3. Bogdan

    Din pacate Codex Siriacus confirma Codex Sinaticus – de exemplu faptul ca Evanghelia dupa Marcu a fost extinsa ulterior, de catre un binefactor. Chiar scrie acolo – asta e tot.

Leave a reply